Dupa o indelungata perioada in care am studiat Nihongo, am ajuns la expresia pseudomatematica: JAPAN=CRAPAN. As putea enumera un fluviu de argumente, dar nu vad rostul. Dar unul tot las aici: circa 85% din filmele pentru pedofili provin din Crapan. Desigur, expresia profundului spirit nipon.
Ganbatte ne!

Richard,
reducțiile pot fi spectaculoase în cazul poeziei., periculoase în celelalte.
De unde ai luat procentul?

Richard, te pripeşti. Eticheta de hentai îl pune pe purtătorul ei, automat, înafara moralei. Uneori, şi a societăţii. Să nu uităm că societatea japoneză este încă una rurală. (voi face un comentariu cu altă ocazie pe tema asta) Acuma, nişe sunt cu sutele. Sunt cu sutele pentru că, într-un sistem, economiceşte liberal, orice fantasmă sexuală poate fi exploatată. Dar asta nu înseamnă că producţiile se situează în morala acceptată. Unele sunt tolerate, altele sunt interzise de lege, altele pur şi simplu ignorate, neconsumate. Doar prin analiza cantitativă a producţiei de materiale pornografice nu poţi face o proiecţie la nivel social. Nu ştii cîte producţii merg în pierdere. Nu ştii care e consumul individual mediu pe unitatea de timp. Nu ştii rata de dependenţă. Nu ştii la cît se cifrează bazinul consumatorilor ce-i revin fiecărei fantasme sexuale. Producătorii încearcă şi tot încearcă, şi tot încearcă. Fie şi numai pentru că, fantasmele în vogă au viaţă comercială scurtă. Producţiie astea sunt ca polenul de conifere. Care grăunte prinde un gineceu, bine. Care nu, iscă rinite, conjunctivite şi mîncărimi, sau pur şi simplu intră în pămînt (de ruşine ).În orice caz, producţiile de care vorbeşti nu sunt pe tarabe la vedere. Asta e clar.

Richard, bate-mă, scuipă-mă, torturează-mă, dar nu-mi cere să fiu obiectiv. De vei avea răbdarea, vei afla chiar mai multe decît ştii, sau crezi tu că ştii despre japonezi. Cu atît mai competentă opinia mea subiectivă , cu cît sunt unul din cei ce le dau japonezilor să bea. Sunt cîrciumar. Dar nu mă băga şi în salvaţi-balenisme ecolatre, că mă pierzi.

Marius,

citeşte japonezul în cîrciumă poezie? Citeşte Villon, Shakespeare?

Ei, tot de aia am studiat crapan, ca sa fiu psihoterapeut pentru niscai traume . Fara gluma.
http://isabellelorelai.wordpress.com/2008/03/30/arigato-gozaimasu-andrei-plesu-in-japonia/
Sper ca citind scurta experienta nipona a dlui Plesu, surisul se va transforma intr-un ris homeric.

Erratum: Se va înlocui Amicul Pleşu cu Amicul Liiceanu. Scuzaţi-mă.

Richard,
apropo de specialitatea ta, ai văzut că şi japonezilor le e frică de cutremur ca oricăror alţi trăitori pe tectoane? Asta, ca să mai bifăm un clişeu.

Pe semne că “maimuţe goale” reprezintă tot o concluzie “obiectivă”. Richard, îţi dau o veste proastă. Afirmaţia de la ora 22:11 arată un resentiment profund. Cred că n-ar strica să-ţi faci o analiză (chiar subiectivă) prin care să vezi cum te-ai putea reconcilia cu tine. Dacă nu reuşeşti, situaţia nu este disperată. Îţi cauţi un fundamenatalism pe potrivă (iar oferta este largă) şi poţi reedita atentatul din Texas. Cel puţin “fraţii” te vor sanctifica.

Ah! Iartă-mă. N-am ştiut că era o lectură fundamentală. Chiar mă întreb cum am putut să vieţuiesc aşa, fără proptele academicoase. De ce mi-a fost frică n-am scăpat.

Rich,

sînt fundamentalist shakespeare-ian decît. În rest, cu tot respectul, ne despărţim.
Nu am văzut niciodată un film japonez pentru pedofili, dar am citit (puţine, cîteva) cărţi pline de poezie. Sînt frumoase.

Ha ha ha, în nici un caz, Richard.

Să avem o polemică de bună credinţă, zic.
Dacă nu mă obsedează cancerul, asta nu înseamnă că el nu există.
Dacă zic că există numai urîţenie, asta nu înseamnă că frumuseţea nu există.

E-n regulă, Richard. Cînd cazon plus maimuţe plus Navy apar la distanţă mică, asociativitatea inerentă neuro-tărtăcuţei receptorului face ca următorul termen din şir să fie poropaganda americană din timpul războiului din Pacific, iar nu lucrarea amicului Morris. Şi fandacsia-i gata. Încă o dată, scuză-mă.

Unde-am rămas? Ah, da! La rasisme. Se poate discuta despre discriminare în societeatea japoneză, dar pînă la rasism în sensul de -ism e cale lungă. Mai bine zis, în legi nu vei găsi rasismul. Drepturile fundamentale sunt garantate. Ultima nedreptate a căzut în 1991, cînd populaţia ainu a fost recunoscută oficial. Presupunînd că te-ai referit strict la rasismul informal, putem observa că el ia multe aspecte: naturale, culturale, istorice, cutumiare, artefactuale etc. Voi insista mai ales pe ultimul aspect, pentru că el e interpretat drept rasism, fără ca în realitate să fie. Acuma, scuzaţi taxonomia, dar reţineţi intenţia. În realitate graniţele sunt foarte fluide. În cele de mai jos voi folosi cuvîntul rasism şi acolo unde el nu corespunde definiţiei general acceptate.

Cum ziceam, rasismul natural are ceva premoral în el. Ceva infantil (şi voi reveni asupra atributului). Pentru a înţelege mai bine, iau un exemplu. Un nepot de-al meu, pe la trei ani, în metrou, vede un negru. Se duce la el, îi dă cu arătătorul pe antebraţ, şi imediat se uită dacă i-a rămas ceva pe deget. Se petrecea în Bucureşti. Poate fi considerat un gest rasist? Nu. Curiozitate? Da. Cînd o tînără japoneză te întreabă dacă prin ochii albaştri Lumea se vede în albastru, putem specula că e o curiozitate copilărească. Reală, sau simulată. De ce simulată? În 99% din cazuri, intenţia e de a provoca un zîmbet la celălalt. Trebuie spus că multe din gesturile aparent de neexplicat pentru cineva venit dinafară, au o raţiune. Cuvîntul cheie e armonia. Japonezii au o propensiune pentru evitarea sau atenuarea oricărei forme de conflict, chiar înainte ca vreo premiză a conflictului să se întrevadă. E o axiologie care, în cele mai multe situaţii, le subordonează toate celelalte porniri. Asta nu înseamnă că voinţa nu se poate impune în nicio împrejurare. Se poate. Dar ea ia forme sofisticate de negociere. Bine, asta e o altă discuţie. Lungă, dar nu mai puţin interesantă.
Alt exemplu: o tînără filipineză se mărită cu un japonez. Familie extinsă. Cu soacra se înţelege aproape prin semne, dar relaţiile sunt bune. Într-o bună zi, o aude pe soacră vorbind peste gard cu vecina. Vecina spune ceva de bine despre noră. Dar din puţina japoneză pe care o cunoaşte, nora îşi dă seama că soacra o vorbeşte de rău. Filipineza e contrariată, şi imediat trage concluzia că e victima rasismului. Rasism natural. Acuma, dacă filipineza ar fi fost ceva mai atentă în jur, şi-ar fi dat seama că japonezul nu-şi laudă niciodată în public aparţinătorii. Este o formă de protecţie. A arăta că eşti fericit poate fi jignitor pentru celălalt. După cum v-aţi dat seama, cultul armoniei le subordonează pînă şi pornirea firească de a se lăuda cu vrednicia aparţinătorilor. Bărbatul poate să-şi numească în public propria soţie “proasta de nevastă-mea” (gusai) iar soţia să nu se supere. Se poate spune că e ipocrizie? Nu. Este un comportament izvorît din mii de ani de agricultură în interdependenţă. Cînd canalul tău de aducţiune trece pe pămîntul vecinului, pentru nimic în lume nu vei accepta să te cerţi cu el, pentru că altminteri, s-ar putea ca într-o bună zi să se lipsească de cei doi băniciori de orez pe care ii dai anual în schimbul accesului la apă, să-ţi taie alimentarea, iar tu să mori de foame. (Şi-atunci, Şeherezada văzu zorii mijind şi sfioasă tăcu.)

Richard , cind am venit in Germania fara sa stiu un cuvint in germana, m-am inscris in mod firesc la un curs de limba , nivel incepatori .Dupa citeva ore profesoara ne-a intrebat ce inseamna Germania pentru noi .Raspunsurile au fost invariabil : nazi si bier .Eu as fi vrut sa raspund wurst und bier , dar cumva izbita de primitivismul raspunsurilor am spus in cele din urma Bach si Herman Hesse.Mi-a fost biata doamna, recunoscatoare. Dar nemtii sint toate astea la un loc , depinde foarte mult pe care parte a strazii alegi sa umbli si daca ai noroc de unul ca Marius care sa te insoteasca si sa-ti arate in ce parte sa privesti si de unul ca dumneata care sa-l provoace , privitorii nu pot decit sa savureze.

Permiteţi-mi întîi să o salut pe Monica, apoi să vă rog a mă ierta pentru absenţa din faţa claviaturii. Pînă marţi. O spun cu ceva mîncărime în burice.

Mulţumesc pentru idee, Cătălin. Avem de ales între monologuri aristotelice şi dialoguri platonice. A doua formă mi se pare mai vie, mai fără E-uri. Ce-ar fi să lăsăm discuţia să curgă, apoi să o scoţi la vedere, în spaţiul editorial? Bineînţeles după ce o iei niţel din foarfecă. Noile media ne dau marele privilegiu să refacem stilul Scrisorilor Persane. De ce să nu profităm? Ce zici?