Subterana cu securişti şi coloniale

confesiunile-unui-cafegiu

În primăvara lui 1990, Braşovul nu era dominat doar de Tîmpa ci şi de un munte de simpatie şi de ajutoare venite din Occident. Privită ca o avangardă a noii revoluţii, motorul progresului, simbol al dăruirii şi inocenţei, dotată cu o înaltă conştiinţă civică, studenţimea a fost chemată în primele rînduri ale sortării şi încărcării tonelor de simpatie în camioanele ce porneau spre grădiniţe, case de bătrîni şi alte destinaţii dotate cu suferinţe şi nevoi particulare. Părea că, la cîteva luni de la Revoluţie, încă mai fumega microbul unei ciume ce abia părăsise oraşul, lăsînd în urmă vaiete, muribunzi urlînd după apă şi o bucată de pîine: camioanele se încărcau în regim de urgenţă şi plecau spre cei încă în viaţă. O secundă pierdută ar fi însemnat dispariţia a mii de suflete. Cine să se mai mire atunci cînd spre o grădiniţă plecau, în afară de conserve, încălţăminte, haine, şi cîţiva saci de cafea?

Cînd am fost paraşutat în imensul depozit a fost ca şi cum aş fi sărit de la minus la plus douăzeci de grade. O imposibil de cuprins peşteră a lui Ali Baba, din care se revărsau şi ne orbeau privirea culori şi mirosuri, forme şi gusturi reale sau doar visate ce ne asupriseră simţurile atîţia ani. Spre seară, cînd totul s’a terminat, cînd toţi îşi pregătiseră din timp genţile, cînd chiar responsabilul francez încărcase un camion numai cu încălţăminte şi haine nou-nouţe cu care avea să se întoarcă a doua zi în Franţa, coordonatoarea, o franţuzoaică, m’a îndemnat să iau şi eu ce poftesc. M’am mulţumit cu o pungă de cafea de 250 de grame. Aţi băut cafea adevărată înainte de ’89?

De acea zi dar şi de anii dinainte mi’am adus aminte citind Confesiunile unui cafegiu, lansată anul trecut la Humanitas şi în posesia căreia am intrat doar acum cîteva zile. Gheorghe Florescu povesteşte cu inocenţă avatarurile unui băieţaş din Calea Dudeşti care ajunge să stăpînească o bună parte din comerţul cu coloniale al Bucureştiului. Avem de toate: bombardamente, închisoarea politică a tatălui, sărăcie, o casă amărîtă, multă cumpătare, prima slujbă de manipulant la ICRA – Întreprinderea de Comerţ cu Ridicata pentru Produse Alimentare, şefi ai Securităţii, ICRA se topeşte apoi în Agenţia de Import – stăpînă peste toate importurile alimentare şi nu numai: citrice, băuturi, ţigări, majoritatea produselor fiind destinate organelor de partid şi de stat, dar şi personalului diplomatic, bătălii din subterane, mari figuri ale intelectualităţii, totul se învîrte în jurul adresei Hristo Botev no. 10. La 23 de ani, tînărul Florescu, cînd salariul era de o mie de lei, cîştiga deja peste patru mii pe lună. Omul nostru nu înşală cumpărătorul, nu primeşte şpagă, trage de dimineaţa pînă seara înconjurat de artişti, scriitori, foşti condamnaţi politic, politruci şi securişti, toţi mari amatori de o cafeluţă bună, de un Courvoisier, de o cubaneză, prins la mijloc între marile tabere de comercianţi (fiecare aparţinînd cîte unei tabere politico-securiste, internaţionaliştii şi naţionaliştii, zice autorul ) ai Bucureştiului, îndrăgostit de meseria de cafegiu şi de reţeta Avedis, „furată” de la armeanul Carabelaian.

Din punct de vedere al tehnicii narative, cartea este destul de naiv şi de haotic scrisă – e o simplă constatare, nu doresc să fiu cîrcotaş, totuşi este o carte de memorii, iar ceea ce atrage la ea, în afara prezumţiei de sinceritate, o reprezintă marea fojgăială din subteranele supravieţuirii şi ale îmbogăţirii, ceea ce’i conferă şi forţa epică. Dacă ar fi apărut în primii ani post-zaveră, am fi fost revoltaţi de faptul că în 1985 unuia dintre comercianţi i se descoperă, ascunsă la mama, o avere de două milioane de dolari. În butoiul anilor, mînia acum zace pe fund.

Din fotografia de pe semnul de carte, ne priveşte un bărbat cărunt cu figură bonomă, al cărui zîmbet mă încăpăţînez să cred că ascunde încă multe secrete, sprijinit de zidul unei case, poate chiar Hristo Botev, no.10. Vă mai amintiţi, dacă anii vă permit, de umilinţa cozilor la ulei, adidaşi, zahăr, de cele cîteva banane pe care vi le aduceau, dacă vi le aduceau, părinţii iarna, banane uscate pe ziare, pe dulap, de cele cîteva mandarine? Autorul acestei cărţi, domnul Florescu, a trăit, periculos, încă de la vîrsta de 23 de ani într’o imensă peşteră a lui Ali Baba din care, peste majoritatea românilor trăitori atunci, se revărsa numai aroma imenselor neputinţi şi umilinţe.
În fotografie, domnul Florescu zîmbeşte.
confesiunile-unui-cafegiu1

Comentarii

comentarii

Scroll to top