Şerban Foarţă despre Foarţă Şerban şi anii ’50
Cătălin Stănescu, 07.09.2010, 12:52
Acum câtva timp,
prietenul
thechronicle internautism.ro, un pasionat detectiv literar, îmi trimitea mărturia fotografică de la Poşta redacţiei a
Gazetei literare, cea care avea să devină mai apoi
România literară, şi mă invita să mă întreb eu însumi dacă este chiar domnul Foarţă.
Puteam afla acest răspuns numai de la domnul Foarţă însuşi, al cărui răspuns, oferit cu mare amabilitate, îl puteţi citi mai jos.
Dacă îl ştiaţi doar din
Textele pentru Phoenix,
Roşul uşor e roşul iluzor,
Istoriile unui matroz întors de pe Planeta Roz,
Micul Print ,
Honorificabilitudinitatibus sau din superba traducere a lui Mallarmée,
Album de versuri, reeditată de curând la Editura Art, vă invităm să îl descoperiţi şi prin aceste fărâme dintr-un „portret” de acum 50 de ani.
Stimate domnule Stănescu,
primeam din partea Dvs, deunăzi, un mai lung mesaj (mărturisesc, neaşteptat):
Imi permit sa va deranjez din cauza urmatoarei intamplari: un prieten thechronicle, rasfoind arhiva Luceafarul din 1960, la posta redactiei se ciocneste peste randurile (le gasiti in atasament) adresate unui tanar poet.
Domnule Foarta, este doar o coincidenta de nume?
Daca nu, ne-ati face o deosebita onoare sa va amintiti pentru cititorii thechronicle.ro zilele cand ati trimis versurile la Posta redactiei si sa ne oferiti raspunsul la intrebarea: “Daca ati fi responsabilul cu talentul literar si ati primi din partea unui tanar poet textul din imagine, ce i-ati raspunde domnului Foarta Serban.”
Iată,
infra, şi ataşamentul, pe care-l transcriu întocmai şi la timp:
ŞERBAN FOARŢĂ:
Umbre este scrisă cu talent. Are însă distihuri inutile pe care le-am eliminat în transcrierea de mai jos. Deşi aminteşte de versurile lui Beniuc şi Jebeleanu închinate Hiroşimei [
sic!], păstrează totuşi un fior autentic:
Nimeni, pe cîmpul de flacără lins…
Doar cîteva umbre pe-asfaltul încins,
Doar cîteva umbre… Oamenii unde sînt?
Au zburat în văzduh? Au intrat în pămînt?
Unde sînt? Unde sînt?
Fără glas se întinde în jur uriaşul mormînt…
Stimate domnule Stănescu,
compunerea aceasta, cuminte, mi-o asum: îmi aparţine întru totul (minus „distihurile inutile”, „eliminate” în redacţie).
În rest, mi-e imposibil să vă spun cum şi când am expediat-o revistei amintite. Întunericul, din mintea mea,-i total.
Acum, în ceea ce priveşte poezia, recunosc că-i sunt îndatorat „Surâsului” jebelenian; nu, însă, pe cât cred, şi lui Beniuc, a cărui Hiroshimă o ignor.
(Nu pun ghilimele, cum vedeţi, pentru că, vorbind la figurat, o „hiroshimă” a comis şi el: aceea a literaturii, ca preş. al cooperativei scriitorimii romîneşti, – cu „î” din „i”, tovarăşi!)
Poezia „evului aprins” implica niscaiva obligatorii teme: elogiul Marii Revoluţii din Octombrie, lauda marelui V. I. (a lui I. V., prin Hrusciov, devenind inoportună şi caducă), a Partidului, ş.c.l. Să nu uit alte teme importante: a muncii, a uzinelor semeţe, a „brazdei peste haturi”, a colhozului şi/sau a colectivei, a chiaburimii sabotoare, a „hei-rup”-ului făcând să cadă „stânci de fier”, a luptei pentru pace, a războiului din R. P. D. Coreea (eu întrebându-mă cum poate fi o ţară, „repede” ca o apă?!) ş.a.m.d.
Lirica de dragoste, ani lungi, fusese pusă sub obroc, ca „intimistă”; simplul pastel (à la Alecsandri) era un gen minor şi mic-burghez (în ciuda faptului că bardul din Mirceşti fusese un boier sadea); forma ţinea, cel mult, de „măiestrie”, – inovaţiile timide şi, în principiu, inocente, având să se numească „formalism”; mulţi poeţi erau „evazionişti” pentru că nu cântau Partidul, tractorul, fabrica, pe alde Lenin sau Gheorghiu-Dej, iproci, iproci; descrierea prea realistă (era, desigur, duşmănoasă, dar şi ambelisarea realităţii va fi fost ferm respinsă, drept „poleitorism”!
De aceea tema Hiroshimei putea să fie, printre altele, privită ca mai umană decât restul.
De aceea,-n ’58 sau ’59 (nu în ’60, când, fragmentar, poezia
Umbre a apărut în foaia amintită), o voi fi abordat şi eu, cu bună-credinţă (şi naivitate).
Consider şi azi că holocaustul Hiroshimei (şi, ulterior, al celuilalt oraş nipon, – relativ la care,-n aceiaşi ani, văzusem un film,
Taifun la Nagasaki, cu Danielle Darrieux & Jean Marais), pe lângă genocidul cunoscut, a dat naştere unui funest antecedent, cu consecinţe dintre cele mai sinistre.
Fireşte, nu catastrofa Hiroshimei era atunci, la noi, cea mai presantă, ci, între multele năprasne bolşevice, genocidul lent din puşcării… Cine se referea, însă, la acesta?!
În fine, ce i-aş „răspunde domnului Şerban Foarţă”? Domnule Şerban Foarţă, feriţi-vă de teme date, chiar şi când ele par benigne; ca şi, dacă-i posibil, de mimetismul juvenil!
P.S.
Cât despre umbrele autonome (ce amprentează pavimentul, – macabru şi pe totdeauna), iată o poezie,
Siluete, vag ludică şi manieristă, în care sarcasmu,-n partea ei finală, înlocuieşte patetismul:
1) O umbră poate să rămână,
pe-o coală, dacă, cu o mână
rapidă, tragi, de sub ea, coala.
Condiţii minimale-s trei:
umbra să nu treacă de XL
şi să nu aibă sub 1 pixel,
iar dacă-i una de urşi, – ei,
în loc să fie grizzly grei,
nu-i rău să fie urşi koala.
2) O umbră poate să rămână
pe un covor de pluş, de lână,
de-orice-altceva, dacă o mână
expertă-l trage de sub scaun,
cu tot cu insu-nfipt în scaun
(care, de regulă,-i un claun
cu faţa palidă ca luna, –
nu, însă, chiar întotdeauna).
3) O umbră poate să rămână
pe-un zid, când o ostilă mînă
rade brusc insul ce umbrise
peretele şi,-acum, murise.
(Un lucru ce se lămurise,
o ştiu şi-o spun – cu toată stima
pentru savanţi – în Hiroshima.)
Al Dvs,
Şerban Foarţă
