Romanul pe Uliţkaia

surik1

Ce’ţi trebuie ca să scrii un roman pe care să nu’l mai laşi din mînă? Alegi un motiv etern şi universal, să zicem sacrificiul, elimini toate clişeele, sau le laşi în background, căci nu trebuie să comiţi greşeala unei ciulamale metafizice, să introduci în fore ground şi crima, şi incestul, şi trădarea, şi curajul, şi frica, şi adulterul, şi viezurele, mînzul, brînza, varza sau frunza de brusture, te ţii numai de el, îl pui, motivul, într’o tigaie domestică, să zicem neputinţa eroului principal, Şurik, în cazul nostru, de a spune nu femeilor care îl înconjoară, mmm…cine ar crede aşa ceva?, femeile moderne, puternice, niciodată, noroc că acest roman e scris de o femeie, ai grijă, ca narator, să îţi păstrezi inocenţa, mascată bine în spatele ironiei, căci ştim prea bine că vocea auctorială nu are cum, mai ales în cazul nostru, să fie absentă, te ţii ca un catîr de motiv, de stil, de istorie şi rezultatul e previzibil. Pare uşor, nu’i aşa?
Absolut! Vă urez succes, doar Humanitas şi Polirom abia aşteaptă noul val al romanului românesc.
Pour la bonne bouche, un exemplu de scenă erotică în care Ludmila Uliţkaia excelează.

„I’a luat mîinile şi i le’a strîns la piept. A mîngîiat’o încetişor în timp ce ea plîngea cu voluptate, împăcată. Îşi ălîngea de milă, plîngea de mila huidumei ăsteia blonde care’şi pierduse logodnicul iubit şi care acum, colac peste pupăză, se trezea cu un copil şi nu ştia dacă el o să’şi vadă vreodată tatăl…
– (….) O să’l aştept toată viaţa…fiindcă nu mai am nevoie de nimeni pe lumea asta, de nimeni…
Toate astea le bîiguia Stovba printre lacrimi, în timp ce mîinile lor erau ocupate. Cuvintele spuse cu foc şi jale, gata să rupă băierile inimii, nu’i mai împiedicau de la treburile importante: se mîngîiau pe faţă, pe gît, pe piept să se consoleze, erau buimăciţi, mila le luase pur şi simplu minţile. Lui Şurik îi era milă de Lena, Lenei îi era milă de ea însăşi…
A doua pătură căzuse de mult pe podea, stăteau lungiţi sub pătura Lenei, strîns lipiţi unul de altul, chiloţii negri din satin subţire erau singurul obstacol, mîna ei strîngea deja ca într’un cleşte obiectul iubirii şi al milei…
– …fiindcă n’am nevoie de nimeni pe lumea asta, de nimeni n’am nevoie…ah, eşti exact ca Enrique…precis, precis…şi poate că n’am să’l mai văd niciodată…ah, Enrique, te rog…
Şurik stătea acum întins pe spate suflînd greu. Simţea că mult timp n’o să se mai poată abţine. S’a ţinut ce s’a ţinut pînă cînd, în numele lui Enrique băgat la răcoare pe ţărmul torid al Cubei, s’a năpustit descărcînd în satinul negru salve serioase, de milă bărbătească.
– Aaah! a făcut Şurik.
– Aaah! a făcut Stovba.
Toate cîte au urmat, Şurik le’a făcut numai şi numai în numele lui Enrique. Cu multă băgare de seamă, pe ocolite, aproape alegoric…”

Comentarii

comentarii

Scroll to top