Regretaţi căderea Constantinopolelui? Încercaţi cu Pamuk
Cătălin Stănescu, 10.05.2009, 22:45
Cînd anul trecut o celebră carnasieră locală ţinea, indirect, să anunţe urbi et orbi că merge la Pamuk tare mi’e că o întreagă clasă metrousexuală a crezut că acesta reprezintă ultimul strigăt în materie de cluburi de fiţe din Dorobanţi sau de pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti.
Damful de Ţaţa Chanel mi’a intrat între filele cărţii şi nu am mai putut’o deschide pînă acum cîteva zile, deşi stafia despletită a amorului pe motocicletă încă bîntuie ecranele, veştejind în spectatori abia trezita deşteptare a primăverii prin privirea’i hipnotică, de preoteasă ploieşteană a amorului, vezi, tu, Bibicule, sticluţa asta?, vitriol englezesc, neică!, şi vorbindu’ne despre cărţile care nu trebuie să ne lipsească din bibliotecă. Unde dai şi unde crapă, le’aş spune în acelaşi timp şi (i)responsabililor de la Curtea Veche, ce îşi ţuguie a invitaţie lubrică buzele în timp ce pronunţă din psalmii piar-ului: toţi posesorii permisului de ridicol au făcut o băşcălie de zile mari, iar enoriaşii au căutat în zadar la Ateneu să pupe mîna coanei preotese. Ăăă…doream să scriu despre Pamuk?
„Mă cheamă Roşu” e una dintre acele cărţi care te îndeamnă să îţi iei concediu medical sau, dacă eşti încă pe băncile şcolii, să o citeşti în timpul orelor. Nu am terminat’o, dar o carte (bună) nu este un bilet la film să ieşi cînd se termină şi nici nu voi mai reveni, aici, asupra ei cînd voi fi întors ultima filă. De ce să vă luaţi un bilet de călătorie pe vasul „Mă cheamă Roşu”? Pe punte vă veţi ciocni de un război între maeştrii miniaturişti, de conflictul dintre arta lor şi cea a frîncilor şi a maeştrilor veneţieni, vă veţi face cruci mari în preajma conflictului iremediabil dintre Dumnezeu şi perspectivă, într’o împletitură de filozofie, crime şi eros (şi iar am găsit nişte pagini fierbinţi, Golgota fiecărui scriitor, foarte bine scrise) şi veţi întîlni personaje, Negru, Măslină, Fluture, Barză, Ucigaşul, Roşu, Unchiul, ale căror existenţe vă aşteaptă cu înfrigurare decriptarea. Dacă, după ce veţi fi terminat cartea, veţi simţi o acută dorinţă să vă refugiaţi puţin pe malul Bosforului, înainte ca cineva să arunce cu piatra în intenţiile voastre aruncaţi domniile voastre cu volumul în searbădul clevetitor – vorbim de vreo 600 de pagini. Să nu uit: un alt farmec al cărţii îl reprezintă strategia narativă. Pe măsură ce povestea curge, Pamuk lasă cîte unui alt personaj să ducă acţiunea mai departe. Ceea ce vă îndemn la rîndu’mi.
Ps: sus, miniaturistul absent dar destul de citat în roman, Behzad, de aici:
http://www.persianpaintings.com/behzad/pages/behzad19.htm
