„Ce devenire inepuizabilă pentru plasamentele mercantile o constituie irumperea, sub forma comunității revendicative și a pretinsei singularități culturale, a femeilor, a homosexualilor, a handicapaților, a arabilor! Homosexualii negri, serbii handicapați, catolicii pedofili, islamiștii moderați, preoții căsătoriți, tinerele cadre ecologiste, șomerii supuși, tinerii deja bătrâni! În fiecare caz, o imagine socială ce autorizează noi produse, reviste specializate, centre comerciale adecvate, posturi de radio libere, rețele publicitare cu target și, în sfârșit, amețitoare dezbateri pe teme sociale la orele cu audiență ridicată. Problema nu este, după cum falșii naivi vor să ne facă să credem, că există istorii încâlcite, culturi diferite și, mai general, diferențe, deja imense în cadrul unuia și <aceluiași> individ, că lumea este pestriță și că oamenii trebuie lăsați să trăiască, să mănânce, să se îmbrace, să își imagineze și să iubească așa cum doresc. (…) [logica identitară] polemizeză în contra oricărui concept generic de artă și îl substituie pe cont propriu cu cel de cultură, înțeleasă drept cultură a grupului, ciment subiectiv sau reprezentativ al experienței sale, cultură destinată sieși și potențialmente non-universalizabilă. Ea nu ezită de altfel să postuleze că elementele constitutive ale acestei culturi nu sunt pe deplin comprehensibile decât cu condiția unei apartenențe la un subansamblu luat în considerare. De unde enunțurile catastrofice de genul: doar un homosexual poate <înțelege> ce este un homosexual, un arab ce este un arab etc. Dacă, așa cum credem noi, doar adevărurile (gândirea) ne permit să distingem între om și animalul uman care îl subîntinde, nu este exagerat să spunem că aceste enunțuri sunt propriu-zis barbare (subliniat).”

Paragraful de mai sus este scos din eseul lui Alain Badiou „Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului”. Cum îi putem găsi locul? Sfântul Pavel este „un revoltat împotriva a tot ceea ce este privilegiat”.

Rez.:

Opiniile nu se discută, va spune Pavel. Un adevăr este un proces concentrat și grav, care nu trebuie niciodată să intre în competiție cu opiniile existente. Pavel este un evreu din orientarea fariseică. Participă cu ardoare la persecuția creștinilor, care sunt considerați eretici de către evreii ortodocși și care, pe această bază, sunt chemați legal în fața tribunalelor, dar și bătuți, lapidați, hăituiți, toate acestea în conformitate cu variația, internă comunităților evreiești, a raporturilor de forțe dintre orientări. Execuția lui Cristos este datată în jurul anului 30. Ne aflăm sub domnia lui Tiberiu. În 33 sau 34, Pavel este uluit de o apariție divină și se convertește la creștinism pe drumul Damascului. Își începe faimoasele călătorii misionare. Și așa mai departe. La ce bun toate acestea? Consultați cărțile. Să o tăiem de-a dreptul către doctrină.

Pavel n-a fost convertit de către reprezentanții, el nu este un raliat. Nu i s-a adus Evanghelia. Este limpede că întâlnirea pe drum mimează evenimentul fondator. Așa cum Învierea este total incalculabilă și de acolo trebuie pornit, tot așa credința lui Pavel este punctul de unde el însuși pornește ca subiect, și nimic nu conduce la asta. Evenimentul – s-a întâmplat pur și simplu, în anonimatul unui drum… Să ne reamintim că Pavel este un orășean, nu un locuitor de la țară. Nu este totuna. Stilul său nu datorează nimic imaginilor și metaforelor rurale, care în schimb abundă în parabolele lui Cristos.

Pavel nu se opune circumciziei. Enunțul său riguros este: „Tăierea împrejur este nimic și netăierea împrejur nimic nu este” (Cor.I.7.19). Acest enunț constituie evident un sacrilegiu pentru iudeo-creștini. Menționăm că nu este totuși un enunț păgâno-creștin, de vreme ce circumcizia nu presupune vreo valoare specială și nici nu este în vreun fel convenită. Conferința de la Ierusalim, putem deduce, s-a terminat printr-un compromis, printr-un soi de delimitare a sferelor de influență. Formula acestui compromis este: unii apostoli lucrează în mijlocul evreilor, alții în mijlocul păgânilor. Petru este apostolul evreilor, Pavel al străinilor, al neamurilor.

Un episod pe atât de faimos pe cât de neverosimil este marele discurs pe care Pavel l-ar fi ținut filosofilor atenieni…: auzindu-l pe Pavel vorbind despre învierea morților, filosofii greci izbucnesc în râs și pleacă. Problema, pentru Pavel, era de a ști cum, înarmat doar cu convingerea care mărturisește evenimentul-Cristos, poate fi abordat mediul intelectual grec, a cărui categorie esențială este înțelepciunea (sophia) și al cărui instrument este superioritatea retorică (hyperoche logon).

Oare Pavel a comis într-adevăr crima ce i se impută? Majoritatea istoricilor consideră că nu. Ca să spunem drept, nu se știe nimic. Nici unul dintre textele lui Pavel nu face trimitere la aceste episoade și asta din motive temeinice: toate textele autentice ce ne-au parvenit sunt cu siguranță anterioare arestării sale. Transferul de la Roma este povestit cu lux de amănunte în Faptele Apostolilor, după cele mai precise reguli ale romanului de aventuri maritime. Ne este imposibil să distingem adevărul de fals. Faptele se încheie ciudat, nicidecum prin martirajul lui Pavel, ci prin spectacolul edificator al unui apostol ce își continuă la Roma, în cel mai deplin calm, activitatea prozelită.

Textele lui Pavel sunt documente militante trimise unor mici nuclee de convertiți. Sunt intervenții. Epistolele lui Pavel sunt anterioare, și încă mult, Evangheliilor. Și mai mult decât atât, epistolele lui Pavel sunt de-a dreptul primele texte creștine care ne-au parvenit. În ele, învățătura lui Isus, ca și minunile sale, sunt ignorate cu superbie. Totul este redus la un singur aspect: Isus, fiul lui Dumnezeu (vom vedea ce vrea să spună asta), și Cristos prin urmare, a murit pe cruce și a înviat. Restul, tot restul nu are nici o importanță reală. Să spunem chiar că: restul (ceea ce a spus și a făcut Isus) nu constituie realul convingerii, ci o îngreunează sau chiar o falsifică.

Tratatul lui Marcion, care nu ne-a parvenit, se numea Antiteze. Aspect crucial: el susținea aici că singurul apostol autentic era Pavel, ceilalți pretinși apostoli, cu Petru în frunte, rămânând sub imperativul obscurului Dumnezeu creator. „Dacă morții nu învie, nici Cristos n-a înviat. Iar dacă Cristos n-a înviat, credința voastră este zadarnică” (Cor.I.15.16). „Dacă i se pare cuiva că știe ceva, acela încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (Cor.I.8.2.). „Știința pieri-va” (Cor.I.13.8.). Se vede că, pentru Pavel, minunile există și l-au preocupat. Ele creionează o figură subiectivă particulară, cea a omului <răpit>, în sensul de smuls dintre cei vii, și poate chemat încă din timpul vieții în afara corpului său.

De aici decurge că orice adevăr este marcat de o indestructibilă tinerețe.

Ca orice veritabil teoretician al adevărului, după cum am văzut, Pavel nu crede că este cu putință să existe un <adevăr istoric>. Sau mai curând, nu crede că adevărul ține de istorie, de mărturie sau de memorie. Să propunem enunțul: la Pavel există cu siguranță crucea, dar nu există drumul crucii. Există suferința, dar nu urcușul suferinței. Energică și insistentă („Isus este Mesia!”), predica lui Pavel nu include nici o propagandă masochistă pentru virtuțile suferinței, nici un patos al cununii de spini, al biciuirii, al sângelui care se prelinge sau al buretelui îmbibat cu fiere.

Două enunțuri par să concentreze, în comun – periculoasă metonimie – învățătura lui Pavel:

1. Ceea ce ne mântuiește este credința, și nu faptele.

2. Nu mai suntem sub lege, ci sub har.

Harul este contrar legii, în măsura în care este ceea ce vine fără să fi fost cuvenit (subliniat). „Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea se capătă prin Lege, atunci Cristos a murit în zadar” (Gal.2.21). „Cristos este sfârșitul legii” (Rom.10.4).

*Note personale de lectură din „Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului” de Alain Badiou, editura Tact, 2008, traducere de Andreea Lazăr.

————————

În imagine: Caravaggio, The Conversion of St. Paul (1600), Oil on cypress wood, 237 x 189 cm, Odescalchi Balbi Collection, Rome

Comentarii

comentarii