Portretul unei newyorkeze: Metropolitan Life

Fran Lebowitz este dovada clară că Dumnezeu nu ne-a creat în mod egal. Valoarea intrinsecă, dată oamenilor pentru simplu fapt că „s-au născut”, îmi deranjează simţul olfactiv. Dumnezeu a vrut ca unii să fie mai deştepţi decât alţii. Punct. Pe pagina de gardă a cărţii The Fran Lebowitz Reader, care adună clasicele Metropolitan Life şi Social Studies, suntem înştiinţaţi şi avertizaţi, în acelaşi timp, că Fran Lebowitz trăieşte în New York şi că nu trebuie să i se permită să locuiască altundeva. Despre personalitatea lui Fran am mai scris când ea a fost subiectul documentarului Public Speaking, regizat de Scorsese pentru HBO [aici]. Însă, (abia) acum mă pot lăuda că sunt posesorul scriiturii lui Fran, căci am avut norocul să mă întrebe cineva ce vreau să-mi aducă din S.U.A. Răspunsul meu, dat în nanosecunde: The Fran Lebowitz Reader. Nu mi-am putut răspunde de ce nici un editor din România nu a izbutit să publice această scriitoare. Pentru mine, Fran Lebowitz nu este nu doar „the funniest woman in America” (The Washington Post), ci şi unul dintre cei mai buni scriitori ai Americii de Nord.

A scris extraordinar de puţin şi de bine. În toată cariera, a publicat doar trei cărţi: Metropolitan Life, Social Studies şi Mr. Chas and Lisa Sue Meet the Pandas (carte pentru copii). Primele două conţin articolele publicate în revista lui Warhol, Interview, şi revista Mademoiselle, în anii 1970. Cert e că Fran a spus tot ce-a avut să spună înainte să fi împlinit vârsta de 30 de ani. După primii săi 30 de ani (Fran are acum 62 de ani), nu a mai publicat decât acea carte pentru copii. Ceea ce îmi doresc eu aici este să fac un portret al ideilor lui Fran, din prisma articolelor din Metropolitan Life. Metropolitan Life este o carte utilă. Cam cât de util e să ai curent (nu apă!) în casă. Citind-o, afli cum trebuie să te comporţi într-o discotecă, cum să devii şef, cum să ai succes fără şcoală, cum poate depista mama ta, de dinainte să te naşti, dacă vei fi scriitor, care sunt binefacerile somnului, cât de prost gust sunt hainele cu imprimeu, despre plante, în general. Metropolitan Life este împărţită în patru capitole cult-class: Manners, Science, Arts, Letters. Aşadar:

Îi place să danseze şi o face destul de bine. Manualul discotecilor, alcătuit de Fran Lebowitz, te anunţă că după câteva momente de dans e foarte probabil să începi să transpiri. Dar asta, se subliniază, nu este un motiv pentru a-ţi da tricoul jos. Dacă partenerii tăi de dans ar fi interesaţi să vadă ce progrese ai făcut la sală, fii sigur că nu se vor ruşina să te întrebe. Iar DJ-ii să reţină că meseria lor este să pună o muzică pe care oamenii să poată dansa cu plăcere, nu pentru a-i impresiona pe ceilalţi DJ cu gusturile lor ezoterice. O piesă instrumentală de 16 minute, performată de nişte tobari dintr-un trib Vest-african va cauza consum nedefinit de amyl nitrate şi busturi dezgolite. Preferinţele politice ale lui Fran sunt modelate de aversiunea ei faţă de grupurile mari, iar dacă ştie un singur lucru despre comunism, acel lucru e că grupurile mari sunt cu siguranţă o bază a comunismului. Are o bănuială că discotecile comuniste sunt hidos de aglomerate. Nu lucrează bine împreună cu ceilalţi şi nici nu-şi doreşte asta. Nici măcar nu dansează bine împreună cu ceilalţi.

Fran formulează şi o listă de argumente pro-contra „prezenţei” copiilor. Copiii sunt mişto pentru că pun întrebări mişto. Gen, „Pot să iau o prăjitură?”, „De ce e cerul albastru?” sau „Ce spune vaca?”. Şi au toate şansele să primească răspunsuri mult mai mişto decât la întrebările: „Unde ţi-e manuscrisul?”, „De ce nu m-ai sunat?” sau „Unde ţi-e avocatul?” Copiii sunt mişto pentru că sunt uşor de bătut la Scrabble şi uşor de păcălit. Şi, nu în ultimul rând, pentru că dorm singuri sau cu o jucărie, iar înţelepciunea unui astfel de comportament este de nechestionat, spune Fran. Copiii nu sunt mişto pentru că nu răspund la umorul sardonic sau ameninţărilor mascate. Pentru că foarte rar se întâmplă să îţi poată împrumuta o sumă cu adevărat interesantă de bani. Şi pentru că nu arată bine în haine de seară. De la copii trecem la „legi”. Fran face următorul silogism: „În general, legile sunt făcute pentru a proteja publicul de abuzuri. În general, abuzurile sunt văzute ca riscuri grave. În general, riscurile grave nu sunt un subiect interesant. Adevărat, există şi legi care protejează publicul de dezastre financiare. Şi mai adevărat, dezastrele financiare se întâmplă oricum. Şi cel mai adevărat dintre toate, publicul nu este un grup îndeobşte interesant.”

În articolul „Modern sports”, Fran Lebowitz dezvăluie sporturile pe care le practică cel mai des (adică exclusiv şi pentru totdeauna): sportul de a-şi comanda micul dejun, sportul de a-şi verifica corespondenţa, sportul de a merge să-şi cumpere ţigări, sportul de a ieşi la un pahar. De-a lungul istoriei, remarcă cu fineţe Fran, oamenii au manifestat o tendinţă nefericită de a forma grupuri. Nevoile şi dorinţele cele mai mari ale lui Fran sunt două: să fumeze şi să se răzbune. Printr-o fascinantă tehnică de promovare a oraşelor pe care le-a vizitat, Fran îşi prezintă perspectiva ei asupra lumii. Pentru ea, oamenii care locuiesc în Milano sunt împărţiţi în două batalioane: cei care scriu pentru Vogue şi cei care nu scriu pentru Vogue. Milano este oraşul în care o cutie de chibrituri costă 100 de dolari şi, dacă cineva îţi oferă un foc, te simţi copleşit, de parcă ai câştigat ceva. În Roma, Fran zice că nimeni nu munceşte şi, dacă se întâmplă să plouă, ei spun că e din cauza oraşului Milano. În Roma, oamenii îşi petrec timpul mâncând. În ceea ce priveşte capitala cinefililor, Cannes, din cele două sute de filme care se proiectează pe zi, Fran a văzut două filme şi jumătate.

Cine răspunde pentru popularitatea ştiinţei, se întreabă Fran, în preambulul capitolului Science. Oamenii de ştiinţă rar intră în categoria oamenilor mişto. Ciudaţi la petreceri, timizi cu străinii, deficienţi la capitolul ironie – n-au avut altă opţiune decât să se concentreze asupra studiului obiectelor de zi cu zi. După Fran, dacă te afli la masă cu mai mult de 1 om de ştiinţă, înseamnă că, pe lângă că eşti ghinionist, mai ai şi gusturi proaste. Legenda, îşi aminteşte Fran, spune că atomul s-a divizat atunci când un grup de oameni de ştiinţă, munciţi până seara târziu, au comandat o pizza. Fran a fost dintotdeauna capabilă să facă faţă situaţiilor mari, însă a avut probleme cu lucrurile mărute. A învăţat „să spună” ceasul abia la 9 ani. Găseşte că somnul e plăcut, somnul, pentru Fran, e moartea fără responsabilitate. Astfel că a putut identifica uşor câteva contribuţii ale „somniacilor” la cultura globală, anume arhitectura, limbajul, ştiinţa, roata, focul.

Fran detestă hainele „cu imagini” sau „cu scris”. Iar aici include nu doar genţile Vuitton, portofelele Gucci, eşarfele Hermès. Designerii sau firmele care îşi împroşcă numele, iniţialele peste toată suprafaţa overpriced şi de calitate îndoielnică a hainelor sunt de prost gust. Blugii care au imprimaţi moartea lui Marilyn Monroe în acuarelă pastelată. Rochiile pe care te poţi juca Monopoly. Tricourile care anunţă preferinţele sexuale ilegale ale purtătorului. Dacă oamenii nu vor să audă de tine, ce te face să crezi că ar vrea să audă ceva de la tricoul tău? Când vine vorba de subiectul muzicii, Fran nu pricepe de ce atunci când se întâmplă să adoarmă la altcineva acasă, acel cineva are impresia că i-ar plăcea să se trezească pe Stevie Wonder. Dacă ar vrea să se trezească pe Stevie Wonder, ar dormi cu Stevie Wonder, şi nu e cazul ei. Pentru asta, a inventat Dumnezeu ceasul. În ceea ce priveşte muzica din filme, Fran crede că regizorii care folosesc muzica în filme uită că fac filme. Că au impresia că filmele sunt albume cu poze. Aceşti regizori, o ţine Fran, au eşuat în a înţelege că, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca albumele să aibă poze, nu s-ar mai fi inventat televiziunea.

Revistele specializate, cu target îngroşat, în special „revistele pentru femei”, sunt pe placul lui Fran. Pe placul băşcăliei lui Fran, mai precis. Fran Lebowitz zice aşa: A fi femeie ţine doar de interesul aspiranţilor bărbaţi transexuali. Pentru femeile adevărate, a fi femeie este doar o bună scuză pentru a nu şti juca fotbal. O aversiune cu totul specială a lui Fran este direcţionată înspre cotidiane. Fran se bazează mult pe informaţiile „impecabile”, spicuite de la ceilalţi. Este perfect conştientă că oamenii gustă „ştirile”, considerându-le importante, informative, chiar distractive. Este perfect conştientă, în acelaşi timp, că aceşti oameni greşesc. Când vine vorba de o ştire importantă, Fran se întreabă: Importantă pentru cine? Şi imediat îţi poţi da seama că acel „cine” nu este probabil vreunul dintre noi. Când vine vorba de caracterul informativ al unei ştiri, Fran se întreabă, „Am nevoie de informaţia asta?”, „Îmi doresc informaţia asta?”, „Ce se aşteaptă să fac cu informaţia asta?” Totuşi, concluzionează Fran, ştirile de la radio sunt suportabile. Iar asta se întâmplă pentru că, în timpul difuzării ştirilor, DJ-ul este obligat să-şi ţină gura închisă.

În New York, scriitorii nu fac altceva decât să vorbească cu alţi scriitori din New York. Vorbesc despre faptul că nu pot scrie. Fran admite că acesta este cel mai popular subiect printre scriitorii din New York, după cealaltă dilemă, care ocupă cel mai mult timp din durata conversaţiei lor: „Care scriitor nu e gay în New York?” Fran construieşte, de aici, variaţiuni ale discuţiei legate de imposibilitatea scrierii. Var. 1: Nu poţi scrie. Suni un alt scriitor. Nici el nu poate scrie. E groaznic ce se întâmplă. Acum puteţi purta o conversaţie de două ore despre „a nu putea scrie”. Var. 2: Nu poţi scrie. Suni un alt scriitor. El scrie. E o adevărată tragedie asta. El te va ţine de vorbă cât să se laude cu faptul că nu numai că scrie, ci e posibil să fie cea mai tare chestie pe care a scris-o vreodată. Singura ta alternativă pentru a nu te sinucide e să suni un rocker. Var. 3: Scrii. Un alt scriitor te sună să vorbiţi despre „a nu putea scrie”. În mod masochistic, te întreabă ce anume scrii. Îl informezi că scrii ceva modest, care aduce aminte vag de cartea Un soţ ideal… Comportamentul tău la înmormântarea lui de a doua zi este marcat de o enormă demnitate şi graţie.

If you want to go ahead in this world, get a lawyer – not a book. (F.L.)

Va urma.

[din Fran Lebowitz, The Fran Lebowitz Reader, Vintage Books, New York, 1994]

Comentarii

comentarii

Scroll to top