Se lasă noaptea de octombrie, ca ş-altă dată mă reîntorc,
Urc scările, dar c-un mănunchi
De sentimente neplăcute; clanţa uşii o întorc
Şi parc-ar fi urcat pe coate şi genunchi.
„Pleci, deci, peste hotare, şi când ai să revii?
Dar asta-i o întrebare inutilă.
Arar prevezi când te întorci, zic eu,
Şi ai atât de multe de învăţat…”
Zâmbetul meu în umbră cade greu.
„Dar poate ai să-mi scrii.”
Răbdarea îmi pieri pentru o clipă,
Era întocmai cum mă aşteptam.
„De-un timp încoace-ades m-am întrebat
(Dar când începem, sfârşitul e prea îndepărtat)
De ce n-am devenit noi, oare, prieteni?”
Şi, întorcându-mă, zăresc, zâmbind amar,
Deodată, faţa ei într-un cristal.
Tot calmul mi se zdruncină şi-n beznă suntem iar.
„Spuneau aşa, amicii noştri, toţi spuneau că ai,
Toţi erau siguri c-avem sentimente
Strâns înrudite. Eu însumi abia pot să înţeleg
Că trebuie să ne lăsăm în voia sorţii.
Dar, oricum, tu ai să scrii.
Şi prea târziu poate că nu va fi.
Voi sta aici şi voi servi prietenilor ceai”…

Şi, pentru a putea să te exprimi, găseşte
Mulţumi de forme schimbătoare: dansează, dansează,
Ca un urs domesticit nebun,
Ţipă ca papagalul, ca maimuţa flecăreşte…

Să luăm aer, într-o transă de tutun.

Ei bine, şi ce dacă ea va muri într-o după-amiază,
După-amiază cenuşie şi fumegândă, seară galbenă şi roză,
Va muri lăsându-mă aici, aşezat, cu tocul în mână,
Cu fumul planând peste acoperişuri…
Un timp nu mă regăsesc
Nu ştiu ce simt, sau dacă înţeleg,
Sau dacă-s înţelept, nebun, întârziat sau prea grăbit.
La urma urmei, ea-i cea avantajată
Triumfă muzica-n „căderi mortale”
Acum, că am vorbit despre moarte,
Am oare dreptul să zâmbesc?

———————————–

Acest poem, decupat dintr-o pagină de ziar, l-am găsit într-o carte de T.S. Eliot, cumpărată de la un anticariat. Portretul unei doamne a fost tradus de Virgil Stanciu şi a apărut iniţial în Tribuna, nr. 1, 1966.

Comentarii

comentarii