Parisul fotografilor

Colosul Tachen a pregătit un studiu fotografic inedit, Paris, Portrait of a City, plecând de la fotografiile timpurii ale lui Daguerre. Cumulând 600 de pagini cu peste 500 de fotografii, ediţia a fost alcătuită de Jean Claude Gautrand, fotograf la rândul său, considerat la momentul actual unul dintre cei mai avizaţi experţi ai fotografiei din Franţa. Fotografiile alese, care acoperă peste 160 de ani de istorie pariziană, aparţin unor Daguerre, Marville, Atget, Lartigue, Brassaï, Kertész, Ronis, Doisneau, Cartier-Bresson (şi alte 140 de nume consacrate), dar şi unor numeroşi fotografi anonimi, care au trecut testul-Gautrand.

Cum se vede însă Parisul prin ochii scriitorilor? Iată câteva fragmente care ne-au rămas întipărite în minte:

„Toată lumea care vizitează Parisul ratează în mod sistematic un loc de o mare frumuseţe, poate cel mai romantic loc al Parisului: cimitirul de câini. (…) I se spune cimitirul de câini dar, de fapt, sunt înmormântate aici şi alte animale: pisici, cai de curse, iepuri, hamsteri, şoareci albi, păsări, peşti… şi chiar şi o maimuţă şi un leu. Este cel mai vechi cimitir de animale creat pe planetă, cu peste o sută de ani în urmă, în 1899.” – Matei Vişniec, Sindromul de panică în oraşul luminilor

„Parisul e un oraş dificil. Îl văzusem, ultima oară, în 1937, în timpul Expoziţiei. Era atunci un oraş în vacanţă, uşuratec şi gătit, un oraş în chermeză, cu un decor de carton, ca de teatru: un oraş mascat şi costumat. Turiştii (una dintre cele mai antipatice categorii de vieţuitoare) credeau că fac cunoştinţă cu Parisul. Era însă numai Parisul situat la nivelul închipuirii lor.” – Ionesco, Pieton al Parisului

„După ce ai locuit la Paris câtva timp, te convingi că, orice ai face, nu mai poţi trăi fără el. Când te afli în afara Parisului începi să te simţi bolnav de Paris. La fiecare pas te loveşti de lucruri care îţi aduc în minte o sumedenie de amintiri din ambianţa fermecătoare a Parisului, şi te cuprinde o nostalgie care te smulge de oriunde te-ai afla ca să te aducă la Paris în cea mai mare grabă. E un fel de vrăjitorie în oraşul dumnezeiesc şi infernal, care te îmbie necontenit şi nu-ţi mai dă drumul să pleci. Ai da orice ca să te poţi întoarce la Paris, în atmosfera pariziană.” – Ruben Dario, Nevoia de Paris

„Oraşul ăsta [Paris] e gelos; când trăieşti gândindu-te la alt oraş, el e în stare să-ţi pricinuiască toate necazurile cu putinţă. (…) Deasupra acestui oraş se desfăşoară cerul, adevăratul cer, în toată imensitatea sa: la fel ca deasupra mării.” – Rainer Maria Rilke într-o scrisoare către Clara Rilke

„Ştiu cu certitudine doar că, amintindu-mi de aceste cuvinte ale ei, mi-am dat brusc seama de imposibilitatea de a-i revela acest Paris pe care eu ajunsesem să-l cunosc, Parisul ale cărui arrondissements sunt nedefinite, un Paris care niciodată nu existase decât datorită singurătăţii mele, dorinţei mele nestăpânite pentru ea. Un Paris aşa de imens! Ar fi nevoie de o viaţă de om ca să-l explorezi o dată. Acest Paris, a cărui cheie numai eu o deţin, greu se lasă vizitat în fugă, chiar dacă vizitatorul vine cu cele mai bune intenţii. Este un Paris care trebuie să fie trăit, experimentat zi cu zi sub mii de diferite forme de tortură, un Paris care creşte în tine ca un cancer şi creşte, şi creşte până te devorează de tot.” – Henry Miller, Tropicul Cancerului

Gabriel Liiceanu: „Cum se putea trăi la Paris fără să lucrezi?”
Emil Cioran: „V-am spus: din burse. Când am venit eu la Paris, înainte de război, viaţa era un fel de paradis. Hotelurile erau foarte ieftine şi erau pline numai de studenţi străini şi de intelectuali pe jumătate rataţi. Nu vă puteţi imagina farmecul pe care-l avea Parisul înainte de război. Mi-am dat seama că aici pot să-mi împlinesc idealul de a trăi ca parazit, deşi poate nu „parazit” e termenul: în margine, ca marginal, ca om care nu munceşte în sensul obişnuit al cuvântului.” – din Apocalipsa după Cioran

„Parisul e o femeie…” – Émile Zola, Nana

Comentarii

comentarii

Scroll to top