Au existat cel puţin două lucruri notabile care au făcut să-mi stea mintea în loc. Începutul romanului Străinul (« Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: „Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri. »), şi albumul lui PJ Harvey din 2007, White Chalk. Până la White Chalk, PJ Harvey a fost, pentru mine, o definiţie a curajului şi fermităţii. După White Chalk, definiţia a devenit paradigmă. Cu o inocenţă re-regăsită, PJ Harvey continuă să amintească, după ani şi ani, de acelaşi copil nenăscut, care „trăieşte” până şi în cântecele lui Nick Cave. White Chalk devine mărturia unei poete care nu a avut pe nimeni alături, atunci când s-a aflat la distanţă imperceptibilă faţă de moarte, atunci când a învins moartea terestră. Menţinându-mă într-un blocaj al confuziei, PJ Harvey este printre puţinele persoane pe care nu am reuşit să le descifrez. Cu toate acestea, aş putea spune câteva lucruri certe despre ea: PJ Harvey este femeia care l-a convins pe Nick Cave de existenţa îngerilor. PJ Harvey are o inimă atât de mare, încât am putea cu toţii locui în ea. Este femeia care a cântat singură, în faţa lui Gordon Brown, piesa Let England Shake. Tăcerea şi mâinile împreunate ale lui Mr. Brown, din acel moment, parcă l-au dezvinovăţit, pentru totdeauna, de toate posibilele metehne ce le-ar fi putut cauza. Despre orice femeie care va pune o chitară electrică în mână, se va spune că intenţionează să o copieze pe PJ Harvey. Despre orice album post-1993, cu un sound lo-fi, se va spune, înainte de toate, că a fost influenţat de asprul 4 Track Demos. Şi, blestemată fie metafora, unii critici i-au perceput într-atât de literalmente scrisul, încât, spune ea, după ce au ascultat piesa Down by the Water, au crezut efectiv că a dat naştere unui copil pe care l-a înecat. PJ Harvey a fost mereu posedată de o tristeţe congenitală. Noutatea lui White Chalk nu este covărşitoarea-i durere, ci schimbarea totală a registrului prin care vocea este comunicată. White Chalk este o cameră în care nu există decât o draperie şi un scaun. Nu există decât spaţiul interior şi liniştea de dinafară. White Chalk rămâne inedit în cadrul discografiei lui PJ Harvey şi pentru că este întâiul album în care utilizează pianul (deşi cunoştinţele legate de acest instrument al mâinilor frumoase îi erau minimale), harpa sau armonica. Nu am putut percepe albumul White Chalk decât ca pe un final cut al vieţii, dincolo de care, mi se părea de necrezut, mai exista viaţă. Mă uimea faptul că o fiinţă umană, supusă unei atare suferinţe, supravieţuise unui punct critic-existenţial şi, mai mult, avea forţa să des-compună acel punct şi să-l rememoreze în fragmente de cântec şi poezie. Povestea lui White Chalk, inaugurată de un diavol care umblă-n suflet, sfârşeşte printr-o trădare. O trădare anticipată numai de întuneric, de linişte şi de regret. Îi voi compătimi pe cei care, după ce vor asculta albumul White Chalk, încă vor mai crede că ne tragem din babuini, gorile, urangutani şi macaci. PJ Harvey a văzut acea moarte cumplită, despre care unii doar au citit. Iar tot ce s-a scris despre moarte, păleşte în faţa lui White Chalk, ajungând comentariu, notă de subsol.

Comentarii

comentarii