Noua bibliografie generală
Mehaş Imionescu, 23.08.2010, 23:35
GIOVANNI PAPIñO – “Păstrăv Chardonnay” –
Senzaţional! Nu am mai râs aşa de la Ilf şi Petrov, mărturiseşte
chef-ul Levy Malamud
de la restaurantul
Rozmarin, Sare grunjoasă et Fils, cotat cu cinci stele în ghidul Michelin.
Profund uman, omul simplu, firesc şi nud, fără farduri, bijuterii, ochelari de soare sau pălărie, se exprimă şi expertul în etică al revistei
Ceci n’est pas un Nudiste, Julien Popesco.
L-am simţit pe Dumnezeu, îl completează preotul Arşarvir Arşaverian. În sfârşit, să trecem direct la subiect.
După 47 de ani petrecuţi în prânzuri de business, reprezentând peste 548,03 de mii de mese luate în compania oamenilor de decizie din marile companii, observând masticaţia gravă, bine stăpânită şi orgolioasă a acestora, Giovanni găseşte ideea care îl face în scurt timp să creadă în speranţa renaşterii spontaneităţii. Umanităţii şi chiar a Divinităţii.
Cum a început totul? În timpul unui prânz de afaceri cu moştenitorul celebrei fabrici de trotinete pentru sere
Maistler und Vordbung, dar şi regele conservelor cu sistem de deschidere prin implozie, Giovanni se surprinde admirând fără rezerve o tânără în deux-pièces extrem de bine raportată la prezent, coborând dintr-un SLK decapotabil chiar la masa pe care o avea rezervată în restaurantul aflat la etajul 3, ocolind cu graţie toate celelalte mese, chelneri, copii prost-crescuţi, fructe, păsări şi flori, aruncând din torpedou grăunţe porumbeilor.
În aceeaşi noapte, bântuit de sublim, se trezeşte cântând
Pas alean şi clipocindu-l,
Pânze străvezii pe coapse.
Se ridică din pat şi trece la acţiune. Ocheşte un râu de lângă o podgorie celebră din inima Ardealului. Construieşte un mic lac de acumulare. Mituieşte un paznic încercând să construiască o conductă între cramă şi lacul de acumulare. Nu reuşeşte. Nu se lasă. Îl sună pe prefect. Acesta îl ameninţă cu puşcăria. Îl sună pe superiorul politic al prefectului: aceasta îi trimite douăzeci de tineri care îl biciuiesc până îşi pierde cunoştinţa. Când se trezeşte, zâmbeşte, de nimic nu se înfrică.
Modest, visează pentru început la propria lui formaţie de jucat boabele de struguri în picioare. O face! Tradiţionalist, angajează 23 de tinere extrem de sprinţare şi care execută toate aceste mişcări pe un ponton construit deasupra barajului, jucând în picioare 4 tone de struguri timp de câteva săptămâni. În acest timp Giovanni jubilează, le fotografiază şi scoate un album de cărţi poştale pentru comunitatea locală alcătuită din doi bărbaţi tineri, pustnici, locuind într-o colibă de lemn, undeva pe deal, la 200 de kilometri distanţă.
Angajează o formaţie de etno-jazz. Sucul strugurilor se scurge în bazinul extrem de bine dotat şi primitor. Mai întâi susură, apoi se înfierbântă. Când debitul ajunge la 20 de litri de must pe secundă, Giovanni aruncă în lacul de acumulare 3 cuburi de gheaţă de 4 tone fiecare. Abia atunci populează lacul de acumulare cu 70 de tone de păstrăv tânăr. Şi, deodată, a venit şi iarna. Un fulg acoperea umerii albi şi tremurători ai speranţei aflate la ceasul fragedelor emoţii.
Dimineţile se scurg molcome. De departe, cineva, poate un domnişor, ori poate domnişoară?, cântă la fluier, harfă, pian sau flaut – dealurile pline de mirajul legendelor manipulează cu uşurinţă minţile trecătorilor. Dar chiar e minunat. Giovanni, în slip, se înroşeşte şi, pătruns de istoria locurilor, de faptele de legendă dar şi de basme şi eresuri, de oamenii celebri care au copilărit şi poate chiar s-au îmbăiat în acel râuleţ (pe vreo şase chiar i-a surpins în ultimele zile lovindu-se cu snopuri groase de crengi pe pulpe), se repede în casă, se îmbracă în haine groase de lână şi, după ce îşi albeşte dinţii cu carbid, iese pe terasă pentru a observa cum dimineţile se scurg molcome şi cum dealurile îmbuibate de mirajul legendelor modifică şi manipulează minţile localnicilor şi trupurile trecătorilor.
Păstrăvii cresc exuberanţi şi pluridimensional, mereu glumeţi şi gata să danseze, indiferent de oră. E de ajuns ca vreun turist rătăcit, la mulţi kilometri distanţă, să îşi imagineze cele mai urâte cuvinte, pentru ca păstrăvii, ca o conştiinţă submersibilă, să înceapă să vorbească dulce şi catifelat, să îşi mişte suav şi galeş şoldurile bine unse de Chardonnay, cântând
Pas alean şi clipocindu-l,
Pânze străvezii pe coapse.
Nu m-aş putea închipui niciodată fără şoldurile mele bine îmbibate în Chardonnay, au răspuns 94.6% dintre păstrăvi la un sondaj despre fericire.
După 20 ani.
O albină răzvrătită îl muşcă pe Giovanni de ceafă, dar palma lui grea, plină de must, o ucise fără să îi lase vreo speranţă. Bicicleta ei avea să ruginească şi apoi părinţii ei, împăcaţi, aveau să i-o dăruiască Ginalbinei, o verişoară primară.
Giovanni reuşeşte să introducă în meniul marilor cantine corporatiste
Păstrăvul Chardonnay şi astfel îşi vede realizată cea mai mare dorinţă: stând într-un colţ, nebăgat în seamă de nimeni, cu părul alb şi răspândind în jur o aromă de rozmarin, priveşte împăcat cum tinerii corporatişti părăsesc clădirea în ochi umezi şi mişcări fragmentate.
