Până prin secolul trecut, cutia poștală nu era frecventată doar de sentimentele și impresiile de călătorie ale  facturilor la utilități, ofertele publicitare încă nu își făcuseră apariția, clipa primirii unei scrisori implica tandrețuri, iar coupe-papierul ne putea trimite în rai, sau în infern. Vă mai amintiți emoțiile din fața unei coli deloc virtuale, având in minte ființa destinatarului?

Datorită acestui gest devenit acum aproape preistoric, am putut savura mărturisile de viață ale scriitorilor, artiștilor iubiți, am tras cu ochiul, ni le-am apropriat intimitatea. Astfel au ajuns la noi aceste rânduri pe care Ion Barbu i le scrie bunului său prieten Tudor Vianu (fotografiile sunt reproduse după: Scrisori către Tudor Vianu, vol. I, 1916-1935, ediţie îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu, note de Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1992). Știați de aceste epistole?

Ce ne facem în această epocă?

Vă rugăm să ne lăsați prin testament adresele voastre de mail şi parola, iar noi vă vom edita corespondenţa.

După dispariția fizică a unui om care a avut ceva să spună (din punct de vedere literar, artistic, politic, filozofic etc) umanității, posteritatea a avut șansa să se delecteze, grație schimbului epistolar al acestuia – ne referim la cel clasic, cu flirturi, mărturisiri intime, frămîntări ce țin de actul creației etc etc. Odată cu apariția poștei electronice, aceste mărturii probabil vor dispărea. Ce pierdem? Ce ne facem?

La întrebarea de mai sus au avut amabilitatea de a ne răspunde și le oferim cuvântul în prima parte a anchetei noastre lui Vintilă Mihăilescu, Arinei Petrovici, lui Mircea Țuglea și lui Mugur Grosu. Doamnelor și domnilor!….

Vintilă Mihăilescu:
Cred că această “dispariție” este mai degrabă un simptom dintr-o “maladie” mai largă decît o problemă în sine. Ansamblul ține, astfel, de temporalitate, “dispariția” cu pricina fiind o expresie a unei schimbări definitorii a temporalității în care ne-am obișnuit să trăim. Din acest punct de vedere, nu “bîrfele” și celelalte futilități ale vieții cotidiene au dispărut, ci inserarea lor într-o temporalitate de mai lungă durată. Practic, nu acestea au dispărut, ca atare, cît mai degraba modul de utilizare al lor şi astfel inserarea acestor “detalii” într-o continuitate a vieții individului care reunește trecutul cu viitorul trecînd prin prezent. Pur și simplu, corespondența clasică era păstrată, într-o perspectivă oarecum naiv eternă, pentru “viitorime”. Cea actuală nu a dispărut, dar rămîne instalată și se consumă aproape  exclusiv in prezent. Dupa care urmeaza delete…

Pe de alta parte, două colege de breaslă au publicat recent o carte de corespondență… electronică! S-ar părea deci că schimbarea este mai degrabă în capul nostru, în modul nostru de viață și nu este neapărat o consecință inevitabilă a “tehnicii” !

Arina Petrovici:
Calculatorul, pe care îl utilizez și eu, ca toată lumea, este un instrument pe cît de performant, pe atît de alienant. Ca și telefonul mobil. Pentru că îți redă sau schimbă, întrucîtva, virtualitatea în realitate. Greutatea literelor mașinii de scris se imprimă pe foaia de hîrtie și tot lasă ceva mai personal, mai consistent în urmă. Te puteai gîndi, de pildă, la energia cu care prietenul tău a bătut un cuvînt-cheie, a scris o propoziție vehementă sau duioasă etc. Acum, toate aceste “amprente” nu mai sunt vizibile. Și dacă exista mess, e-mail și sms… ce motiv am mai avea să scriem scrisori, deși… poate uneori chiar ne vine. Am o mare speranță: că jurnalul, măcar, să fie transcris periodic pe calculator. Nu pot să cred că cineva poate ține jurnal pe calculator. M-aș îngrijora!
Cît despre vremurile cînd rotunjimea unei litere, “pierderea” literelor către final de cuvînt, scrisul mare, dezordonat sau dimpotrivă, caligrafierea – toate acestea spuneau ceva despre starea de spirit a autorului, dincolo de cuvintele lui… Ele sunt, din păcate trecute.
Acum cîștigăm timp și, din păcate, superficialitate. Să fim serioși! Ca să scrii o scrisoare trebuia să “muncești” puțin – era necesar un timp pentru tine, unul pentru tine și destinatar, apoi structurarea cîtorva idei și… punerea pe hîrtie. Acum, recunosc că uneori văd niște cuvinte și îmi trebuie mult să îmi dau seama că sunt scrise în limba română. Exact, am ajuns să comunicăm prin coduri. Mă tem să nu devenim niște coduri!
Nu cred că există o soluție globală. Ca orice salvare, ea se face individual. Și în cercul de prieteni, dacă ei vor, pentru că nu se poate salva nimic împotriva voinței preopinentului… și așa mai departe.

Mircea Țuglea:
Lasă, că nu pierdem nimic. Chestia cu scrisul la tastatură este deja perimată – în curând vom scrie cu degetele pe ecran, ca într-un fel de maioneză, dacă nu cumva chiar cu pleoapele, prin nişte ochelari 3D care să reconstituie, de această dată pe bune, „dicteul automat” al suprarealiştilor. Ne vom comunica nemediat, aproape fără cuvinte, de-a dreptul trăirile „viscerale”, prin grafice colorate care vor reda instantaneu, pe înţelesul tuturor proştilor, starea reală, intimă şi autentică a viscerelor, ficatului şi rinichilor noştri. Vom orgasma ciripeşte pe Twitter în 140 de caractere care nu vor fi caractere, ci un fel de ideograme holografice complexe care transcend barierele lingvistice, iar atunci cele 140 de simboluri vor putea transmite, în infinite combinatorii, cele mai complexe mesaje. Cipurile conectate direct la interfaţa neuronală vor fi rezolvat de mult chestiunile până acum insolubile de sorginte metafizică sau patafizică, care vor părea probleme de grădiniţă. Nietzsche va ilustra manualul de Metafizică pentru idioţi, Einstein Relativitatea pe înţelesul copiilor. Se va mai scrie poezie atunci, în înţelesul ei primar de artă, de facere? Păi sigur că nu se va mai scrie, fiindcă va fi transmisă prin simpla zvâcnire a pleoapelor interconectate cu valurile reţelei, şi va străbate într-o formă comprimată de informaţie şi lumină, aproape telepatic, distanţele iluzorii către receptorul care-o va rearunca în valuri, înspre imposibila şi continua state-of-the-art perfectă. Poezia va fi însăşi această plutire perpetuă şi dârele lăsate de ea în siajul subiectului. Nu, nu pierdem nimic, ci vom câştiga totul, fiindcă totul va fi poezie (a se vedea Proezia mea!).

Mugur Grosu:

Merda d’artista

La finele anului trecut, un amic jurnalist mi-a povestit, cu toată seriozitatea, o idee pe care-ar dori foarte mult să o vadă materializată: lansarea unui tabloid dedicat exclusiv “vedetelor” culturale. Nu ştiu cât umor şi câtă obscenitate încap în ideea asta. Sau poate că încap bine mersi, ca două colege de apartament care-şi împart, echitabil, chiria, buda şi bucătăria, chiar dacă una-i actriţă de filme porno iar cealaltă e violoncelistă la Operă. Sau poate că doar una dintre ele plăteşte facturile, iar cealaltă creează atmosferă. Nu ştiu cum se descurcă cu facturile corola de minuni a lumii, dar chiloţii au avut mereu reputaţia că sunt bun-platnici. Mai ales în contumacie…
Nu mă grăbesc să judec ideea asta. Oricum, mai devreme sau mai târziu, cineva o va duce la capăt. Şi când totul va fi dezvelit, când publicul îşi va vedea confirmată bănuiala că şi îngerii merg la WC, greu de crezut că ar mai putea stârni palpitaţii câteva scrisorele dezgropate postum. Deja am ajuns la un nivel de expunere atât de obscen încât doar umorul, lehamitea sau obişnuinţa ne ajută să nu ne pierdem minţile: yahoo, google sau facebook ştiu fiecare virgulă care ne-a rămas între dinţi, securiştii din supermarketuri ne filmează şi-n cabina de probă, la aeroport suntem căutaţi şi în fund dacă scoatem un sughiţ mai atipic, iar vreo două miliarde dintre noi îşi întind rufele la uscat în direct, pe bloguri! Nu ştiu, în toată babilonia asta, cine-ar mai găsi timp să ofteze după o scrisorică pierdută. Deja planeta e inundată de-atâta informaţie încât şapte miliarde de exegeţi din altă galaxie n-ar fi de ajuns să ne îndosarieze fişele de observaţie. Posteritatea a fost, oricum, o afacere dubioasă, o alternativă cazonă a vieţii veşnice, cam ca sexul anal faţă de “reproducerea sănătoasă”…
În fapt, de ce nu ne înghesuim să punem în discuţie tocmai tradiţia acestui rapt cultural, prin care posteritatea îşi siluieşte, cu pedanterie, eroii? Ne consumăm într-un cadru cât se poate de legitim voyeurismul morbid, scotocind prin chiloţii inimii celor care-au păcătuit  prin a ne deveni atât de utili încât le confiscăm, după moarte, şi ultimii centimetri de intimitate. De ce-ar fi mai obscenă ideea amicului nostru de-a scoate o revistă de chiloţăreală despre personalităţi vii decât tradiţia violării corespondenţei private a eroilor morţi? Habar n-am. N-o să neg că m-am numărat printre cei ce nu şi-au putut refuza fina abjecţie de-a cerceta epistolele fierbinţi dintre Nikos Kazantzakis şi Galateea, dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, dintre Vincent şi Theo Van Gogh. Dar am fost mereu urmărit de un vag sentiment de ruşine: într-o societate cu alte standarde igienice, acele mărturii n-ar fi trebuit să-mi ajungă sub ochi… Şi pentru că voyeurismul naşte exhibiţionişti pe măsură, poate nimic n-a răzbunat mai bine abjecţia asta de catifea decât ironicul testament cultural al lui Piero Manzoni, care cu doi ani înainte de moarte, în 1961, s-a îngrijit să lase posterităţii câteva zeci de conserve etanşe cu preţioasele sale producţii fiziologice – pe care le numim, popular, „treaba mare“: Merda d’artista! La o licitaţie de acum doi ani, un astfel de “document” a fost achiziţionat pentru 80.000 de dolari. Mă îndoiesc că noul proprietar a avut curiozitatea să deschidă conserva…

Comentarii

comentarii