Modernitatea și Corespondența (II)
The Chronicle, 28.01.2010, 13:22
Continuăm ancheta noastră, reamintindu-vă disponbilitatea thechroncile.ro de a ne lăsa prin testament adresele de mail și parolele acestora pentru a vă publica post-mortem corespondența.
Bunele intenții le așteptăm la poșta redacției.
Astăzi, în partea a doua a anchetei noastre, răspund Marius Chivu, Vlad Alexandrescu, Luiza Vasiliu și
Vasile Ernu.
Fotografiile, reprezentând câteva
delicatese trimise de Dan Barbilian lui Tudor Vianu, sunt reproduse după:
Scrisori către Tudor Vianu, vol. I, 1916-1935, ediţie îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu, note de Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1992.
Vă reamintim întrebarea:
După dispariția fizică a unui om care și-a încântat (sau revoltat) contemporanii (din punct de vedere literar, artistic, politic, filozofic etc), posteritatea a avut șansa să se delecteze, grație schimbului epistolar al acestuia, cu flirturi, mărturisiri intime, frânturi de cotidian, frământări ce țin de actul creației etc etc. Să își apropie și să înțeleagă Omul mai mult decât Apariția.
Odată cu invenția poștei electronice, aceste mărturii vor dispărea. Ce pierdem? Ce câștigăm? Ce ne facem?
Marius Chivu:
În era electronica a lui aici și acum, bârfele literare nu mai sînt lăsate pe mîna urmașilor sau a editorilor. “Bârfa literară” face parte din opera in progress sub forma unui post. Bârfa, confesiunea, sinceritatea nu mai sînt atribut al posterității ci se întîmplă în avans, acum, în prezent și în public, pe bloguri, în jurnale online, în fluxul Twitter.
Creatorii de azi nu mai scriu pentru sertar, nu mai fac exerciții, nu mai scriu variante, ei publică tot ce scriu și sînt online, își manageriază cu atenție nu doar prezentul, dar mai ales posteritatea. Nimic nu va rămîne în urma lor pentru că au avut ei grijă să posteze tot ce trebuia la timpul respectiv. Astăzi, posteritatea se trăiește online, nimic nu trebuie să rămînă după moarte, orice fărîmă de creativitate, de frămîntare, de intimitate, deci, implicit, de glorie, trebuie trăită și postată ACUM. Pentru fani, pentru editori, pentru jurnaliști, pentru publicitate și expunere. La Big Brother nu participă morții. Posteritatea a început odată cu primul succes și nu trebuie irosită, nici lăsată pe mîna urmașilor, moștenitorii fără efort al copyright-ului.
Daca ar fi scris la laptop, Kakfa ar fi șters, chiar pe patul de moarte, cu un ultim simplu click, folderele cu texte, nu ar mai fi riscat să-i lase spre ardere lui Max Brod propriile manuscrise.
Nu pierdem și nu cîștigăm nimic. Asta e epoca noastra și noi sîntem fiii ei. Să fim serioși, cînd ați citit ultima oară corespondența lui Gala Galaction?
Vlad Alexandrescu:
Asumăm trecerea. Condiția noastră itinerantă. Între-vederea. Ceva din toate astea s-a păstrat, într-un fel, în noile moduri de a ne da binețe.
Facebook. În deschisul satului planetar, făcut electronic din îndemnul societății moderne de a ne auto-pro-pune, mai vezi din când în când câte o breșă semi-opacă, niște jaluzele în dosul cărora se mișcă ceva, câte un havuz umbrit de sicomori. Cum să te apropii, venind din spațiul public, contaminat de mirosurile fetide ale defăimării și de pretențiile atâtora de a cuprinde taina lumii, de umbra ce se arată à trois-quarts, gata să dispară în cotidianul tern? Ce rămâne dintr-un gest? Dintr-o fereastră crăpată? Din coincidența unei replici? Nimic altceva decât faptul de a le fi înțeles apariția acolo, atunci, pentru o clipă.
Este, în acest doliu al prezenței, un exercițiu de ascetism. A fi fericit înseamnă a între-zări o siluetă, atunci când deja a trecut aproape. Dar a o fi zărit este deja a înțelege, nu ființa, ci rostul ei acolo, într-un echilibru mereu precar, care e acela al lumii în care trăim. Știu că a fost. Am văzut-o când pleca. Eu însumi plec, îndreptându-mă în altă parte.
Facebook. Sordidul obscen poate deveni potir de sens. Arăți către altceva, iar gestul tău mă duce cu gândul. Cu gândul tău? Cu gândul meu? Al cui să fie?
Luiza Vasiliu:
Mai întâi faptele.
1. La Deutsches Literaturarchiv din Marbach, cea mai mare arhivă literară a Germaniei, am văzut şerveţelele pe care Kurt Tucholsky mâzgâlea diverse prostioare şi multe, foarte multe scrisori, bileţele, pagini de jurnal şi de manuscris (inclusiv „Procesul” lui Kafka).
2. Am două pachete de scrisori de dragoste, păstrate din primul an de facultate şi până acum în nişte plicuri mari, făcute din hârtie de cadouri. Am încă un pachet de scrisori, pe care n-o să le arăt niciodată nimănui, pentru că se numără printre cele mai preţioase posesii ale mele.
3. În ultimul an de liceu, după ce m-am despărţit de prima mea iubire, am scos la imprimantă toate mailurile primite de la el. Le-am pus într-o mapă, printre alte texte. Ştiu unde e mapa şi mai citesc din când în când.
4. Acum 6 ani, se pare că i-am cerut iubitului de-atunci să spargă contul de mail al iubitului dinainte. Integru, individul a refuzat, ceea ce a dus la o despărţire rapidă.
Acum teoria.
De ce scriu toate astea? Nu pentru că eu am să ajung o scriitoare celebră, ci pentru că unii oameni din generaţia mea vor sfârşi inevitabil în dicţionarele literaturii secolului XXI. Deci comportamentul meu epistolar e, în mare linii, acelaşi cu cel al viitorilor mari scriitori.
Deocamdată, încă se mai scriu scrisori. Iar când poşta pe uscat, pe mare şi
par avion va sucomba în faţa poştei electronice, istoriei literare nu-i va mai rămâne decât să ceară parola e-mail-ului marelui scriitor de la moştenitori sau, mai bine, să apeleze direct la hackeri. Din păcate, grafologia n-o să mai aibă materie de studiu. În locul ei, se va cerceta, poate, alegerea unui font anume, aşa cum câţiva fani se întreabă deja de ce Woody Allen a folosit pentru mai toate genericele filmelor lui un elegant EF Windsor Elongated. Oricum ar fi, istoria literaturii va şti să se descurce.
Și pentru că subiectul corespondenței – electronice! – era
Pe mâna cui lăsăm bârfele? pe Vasile Ernu l-a încântat mai mult această întrebare.
Vasile Ernu:
Bîrfa între Rai şi Internet
M-aţi întrebat unde au dispărut bîrfele? Ele nu au dispărut şi nu vor dispărea niciodată. Bîrfă există de cînd e lumea şi pămîntul şi dacă citim primele scene prezentate în Genesa (prima carte din Biblie) vom vedea că bîrfa exista şi acolo în Rai. Vine şarpele şi pune de o bîrfă cu Adam şi Eva iar de acolo începe toată „zîzania” între om şi Dumnezeu. Cei doi sînt aruncaţi din Rai şi aşa se naşte societatea umană aşa cum o cunoaştem noi. Bîrfa ne-a scăpat de Rai şi uite aşa am devenit oameni. Mă rog, ce zic eu e spus într-o notă ironică însă ceva, ceva adevăr există în asta.
Bîrfa este o formă de comunicare cu o foarte veche tradiţie. Ea a devenit aproape ritualică, imposibil de exclus din sistemul de comunicare uman. Bîrfa, ca şi minciuna, este parte constituantă a limbii. Dacă scoţi bîrfa din stilul nostru de a fi, de a vorbi e ca şi cum ne-am transmite mesaje prin comunicate de presă. Ar fi ceva groaznic. Numai în mediile puritaniste şi fundamentaliste s-a mai încercat debarasarea de bîrfă şi nu s-a terminat deloc bine. De ce? Fiindcă bîrfa are o importantă funcţie socială. În ciuda faptului că bîrfa ca formă de comunicare conţine elemente false, neadevărate, răutăcioase etc., care la prima vedere par distructive, ea are în esenţa ei o funcţie igienică. E drogul, otrava din medicament, care are rol curativ şi omoară viruşii din tine. E foarte important acest joc: foloseşti o anumită cantitate de otravă, de răutate, perntru a omorî virusul din tine, răutatea din tine sau din celălalt. Problemele apar cînd proporţiile nu sînt respectate şi dozajele sînt prea mari, însă în societate ele se reglează în timp.
Pentru a bîrfi ai nevoie de un spaţiu unde să stea la taclale 2-3 persoane, sau mai multe. În vremuri apuse asta se putea petrece oriunde, de la crîşmă la colţul străzii sau de la piaţă la bucătărie. În vremurile actuale lucrurile s-au mai schimbat din cauza tehnologiei de care dispunem azi. Bîrfa, fiind un instrument de comunicare, şi-a schimbat şi ea locul datorită tehnicilor de comunicare apărute în modernitate. De la scrisoarea clasică s-a trecut la telefonul cu fir, şi de la mobil s-a trecut pe toate mecanismele oferite de Interet. Azi bîrfim prin sms-uri, pe messanger sau skype, pe facebook sau pe alte platforme de socializare şi tot mai puţin „face to face”. Crîşmele şi bazarurile au devenit virtuale. Aşa că bîrfa nu a dispărut, nu şi-a schimbat funcţia, nu a evoluat ci şi-a schimbat doar locul.
.
): Mai e destul timp, de la 90 de ani intri în marea cultură! (replică spusă unui amic nemulţumit că se irosise şi care avea “decît” 80 de ani).
