Jessa Crispin îşi alege trei cărţi, The Late Lord Byron, de Doris Langley, Monopolizing the Master: Henry James and the Politics of Modern Literary Scholarship, de Michael Anesko şi Solar Dance: Van Gogh, Forgery, and the Eclipse of Certainty, de Modris Ekstein, pentru a ne ilumina asupra bestialităţii faimei din timpul vieţii şi a faimei de după moarte. Foarte puţini au parte de amândouă şi foarte mulţi de nici una dintre ele. Dar, undeva la mijloc, se întâmplă chestii cel puţin ciudate. Povestea cu Van Gogh e arhicunoscută: în timpul vieţii vinde un singur tablou, îşi taie urechea, dăruind-o unei prostituate, şi se sinucide, într-un final, ca urmare a unei receptări extrem de reci asupra picturii sale. Cunoaştem povestea lui Van Gogh, pentru că, imediat după moarte, a devenit cel mai expus pictor al lumii. Dar viaţa de după a unui artist este foarte înşelătoare. Jessa Crispin notează mai multe situaţii: unii autori de bestseller, la câteva secunde după moarte, o dau pe nefiinţă. Alţii nu devin apreciaţi decât după ce trupul lor devine una cu pământul (cazul lui Blecher, la noi).

În ultimii ani, s-au dus varii campanii de reabilitare a unor autori, fără prea mare succes însă; printre aceştia Jessa îi înşiruie pe Stefan Zweig, Irmgard Keun, W. Somerset Maugham, Mina Loy, Heinrich Böll. Henry James este un caz de-a dreptul ilariant. Astăzi, el este considerat Maestrul. Dar până să înceapă reabilitarea sa, după cel de-al doilea Război Mondial, Jessa Crispin îl încadrează pe Henry James în categoria autorilor nevandabili, fiind considerat o „sursă a groazei” pentru studenţii care se specializează în literatură engleză, din pricina „romanelor de 600 de pagini în care nu se întâmplă altceva în afară de faptul că o femeie trece dintr-o cameră în alta.” (A propos de asta, în primul raport de lectură al romanului lui Proust, În căutarea timpului pierdut, editorul preciza: „Nu înţeleg de e nevoie să scrii 30 de pagini, pentru a descrie cum cineva se foieşte în pat fără a izbuti să adoarmă.”) Faima, precum viitorul, este extrem de impredictibilă. Faima (bună sau rea) ţi-o pot crea şi alţii. Faimos prin înceţoşare, ar fi, în acest caz, expresia potrivită.

Când un autor moare, îşi lasă, de obicei, opera moştenire apropiaţilor familiei. Soţia şi fratele lui Henry James au ţinut în asemenea măsură să nu-i divulge scrisorile, care i-ar fi înfăţişat înclinaţiile homosexuale, încât toată lumea a ajuns să presupună că Henry James a fost homosexual. Jessa Crispin crede că cei doi moştenitori au luat decizia păstrării scrisorilor sub lacăt, pentru că o imagine este mai uşor de controlat dacă nu se cunosc detalii suficiente. În cazul lui Lordului Byron, apropiaţii i-au ars singurul exemplar al memoriilor, fără să-l citească, pentru că au presupus că detaliile despre viaţa privată a lui Byron ar fi suficient de şocante şi ruşinoase încât să-i distrugă reputaţia deja construită (cum ar fi că şi-a lăsat sora gravidă). Însă, dacă viaţa scandaloasă a Lordului Byron nu devenea cunoscută, poeziile sale, singure, l-ar fi predat uitării. Faima va fi mereu ceva în tranziţie. Poate că, peste ani, Henry James va cădea din nou în dizgraţia de dinaintea reabilitării. Deja auzim de prea multe ori de cel mai important x necunoscut din y.

———————

din Jessa Crispin, „The Posthumous Star”, www.thesmartset.com

foto: cyanobacteria dramatically changed the composition of life forms on Earth by leading to the near-extinction of oxygen-intolerant organisms; sursă Wikipedia.

Comentarii

comentarii