Milena şi Max
Luiza Vasiliu, 03.02.2010, 17:28

Aflându-mă zilele trecute într-o companie agreabilă, am cedat presiunilor şi am dezvăluit prima asortare. Stupoare: asistenţa, alcătuită din exact trei persoane, şi-a manifestat zgomotos dezamăgirea. Cum, urmam să asortez o carte cu înc-o carte, păi din „Avertisment” se-nţelegea ceva mult mai interesant, ceva palpitant, suprinzător şi nemaiauzit. Servitoare umilă a poporului cititor, am găsit o soluţie de rezervă.

Cartea se cheamă Ravensbrück şi e scrisă de suedezul Steve Sem-Sandberg. Pe copertă (nu ştiu dacă e alegerea editurii Humanitas, dar e cam nefericită) ni se explică despre ce e vorba: „Adevărata poveste a Milenei Jesenká, destinatara scrisorilor lui Kafka”. Spre norocul nostru, nu e vorba numai de-atât. Romanul lui Sem-Sandberg regăseşte nu doar temperatura potrivită a unei Europe aflate în pragul prăbuşirii, ci reface în acelaşi timp spaţiul interior al unei femei care nu e dispusă să renunţe nici o clipă la împotrivire. Milena a fost traducătoare şi jurnalistă („A fi jurnalist e o îndeletnicire ciudată. Nu ţi se cere aproape deloc talent, nici măcar prea multă seriozitate. Poate că doar cei care nu reuşesc să înveţe altceva devin jurnalişti.”), a trăit în Viena şi Praga, a prins cele două războaie mondiale, a râs mult, a fost internată de propriul tată într-o clinică de psihiatrie (ca să se vindece de o iubire nepotrivită), a mai furat din când în când câte-un colier de la vreo cunoştinţă mai bogată, s-a îndrăgostit mereu de cine nu trebuie, a cunoscut lumea bună a Pragăi (de fapt, ea era lumea bună), a fost dependentă de morfină şi militantă comunistă, a şocat şi-a înfuriat, a corespondat cu Kafka o vreme, şi şi-a petrecut (dacă „a petrece” e verbul potrivit aici) ultimii ani din viaţă în lagărul de la Ravensbrück.

Documentat până la ultima respiraţie – uneori ai impresia că Sem-Sanberg a stat ascuns în mintea Milenei chiar şi-atunci când femeia visa – , romanul descrie rece, precis şi tăios descompunerea lumii şi graba cu care oamenii se repezeau să-şi sape propria groapă. De aceea, n-am găsit coloană sonoră mai potrivită decât albumul Memoryhouse al lui Max Richter, compozitorul german care a făcut OST-ul de la Waltz with Bashir. Memoryhouse (BBC, 2002), la fel ca Ravensbrück, înaintează în fragmente, reia aceeaşi temă, deschide acolade de suferinţă şi devine în cele din urmă un thriller al memoriei mereu treze. N-ai voie să tragi aer în piept, aşa că respiri abia auzit, ca atunci când Milena vedea pe fereastră cum sunt duse deţinutele la execuţie (November), scrii scrisori de dragoste fără destinatar (Sarajevo), ţi se pare c-o auzi pe Maria Ţvetaeva recitând (Maria, The Poet, 1913), ştii că „bezna nu e în afara ta, în jurul tău, ci în interiorul trupului tău şi că încetul cu încetul va pune stăpânire pe tine şi te va sufoca, te va înghiţi cu totul” (Last Days).
Şi, pentru că văd c-am reuşit să fac o asortare în negru, promit că data viitoare o să ne înveselim mai mult.

Alte asortări posibile: Corespondenţa lui Kafka; Toate frumuseţile lumii, de Jaroslav Seifert

De acelasi autor

• Ada-Kaleh × 3
• Luiza Vasiliu
• Avertisment

Din Arts & culture

• Ne dedublăm la 19 fix? (The Chronicle)
• Cuvântul îţi aduce cartea (The Chronicle)
• Profil de trădător (Cătălin Stănescu)