La iarbă verde
Cătălin Stănescu, 30.01.2010, 22:14
Înainte de 1989 literatura ţinea locul mass media (excluzînd Europa liberă, Vocea Americii şi, pentru „vestici”,
Sîrbski maraton), manualelor de istorie şi şpăgii. Un exemplu protocronist pentru marile trusturi de presă de azi, cîte or mai fi: cărţile aveau un rol de frunte în barter (
bad news: moare şi el): dacă, printr’un miracol, s-ar fi publicat în acele vremuri
Confesiunile unui cafegiu ale lui Gheorghe Florescu, cu această carte ai fi putut obţine lejer 10 kile de
carne macră.
Habar n-am dacă şi cît îl ştiţi pe Valentin Şerbu. L-am cunoscut înainte de 1989, iar gura lumii spune că publica graţie lui Marin Preda care avea o mare slăbiciune pentru el. Nu am avut la dispoziţie încă alte două surse.
Ce m’a atras la el în acele vremuri cînd aveam discuţii lungi despre reformarea sistemului politic şi îmi doream să fiu în
State în momentul eliberării asasinului lui John Lennon numai pentru a’i trage un glonţ în cap?
1. Inactualitatea personajelor şi a întâmplărilor: într’o atmosferă complet ideologizată, în cele cîteva cărţi (cumpărate şi citite de mine) ale lui Valentin Şerbu nu era (aproape) nimic flamboaiant, nu erau depăşiri de plan, personajele nu se ascundeau după lozinci, portrete şi cifre, nu existau conflicte între personajele mic-burgheze şi cele progresiste (aparţinînd Partidului, Comunist, ce credeaţi?). Nimic! Bine, lipseau şi scenele de sex, dar era normal: Socialismul era întruchiparea castităţii şi a fertilităţii lipsite de orgasm. Dorinţa de a da naştere fără geamăt, fără suspin.
2. Imbecilitatea personajelor, citită în acelaşi context: complet lipsite de idealuri şi metafizică, reduse la mecanicul
placat pe vivant. Oarecum flaubertiene – sper să nu supraestimez valoarea literaturii lui Valentin Şerbu. Este o mecanicitate atît a personajelor cît şi a mijloacelor literare: un Urmuz abia schiţat, un Flaubert la fel de firav dar, raportat la epocă, un scriitor care nu era deloc pe linie.
Un scriitor subversiv? Oho ho, dacă am fi citit prima povestire,
Convertire, cu care se deschide acest volum în acei ani – mai exact 1985, cum am fi interpretat următorul fragment în acei ani ai
adidaşilor?
„Oprea mîncase bine la prînzul acela. (…) Astăzi, fiind invitat în casa ei, mîncase nişte bunătăţi care nu puteau fi puse alături de nici o altă creatură domestică: ciuperci cu smîntînă, friptură de pui cu garnituri savante, două ciorbe a căror subtilitate tulbura profund spiritul, peşte cu maioneză – o incontestabilă capodoperă – rasol de vită în care descopereai lesne desăvîrşirea atinsă de bucătăria contemporană. Salatele fuseseră adevărate miracole, iar desertul – o prăjitură ce părea ornată într-un stil ce părea baroc – îi procurase emoţii nemaiîncercate. Bineînţeles că întreaga masă fusese stropită, la început cu două soiuri de rachiuri şi apoi cu nişte vinuri…”
Pe scurt, ne este descrisă masa şi siesta personajului principal, apoi apariţia intempestivă a tînărului Ioniţă, o rudă îndepărată, fire boemă, constituţie firavă, cu slăbiciune pentru baruri şi ziaristică şi care vrea doi poli. Oprea vrea să îl aducă în matca familiei – mai multă atenţie adresată mîncării – şi îl supune pe Ioniţă unei adevărate torturi: ţuiculiţă, ciorbiţă, felul doi, astfel încît acesta adoarme deşi era aşteptat de prieteni la bar.
Finalul?
„În zilele următoare, Ioniţă, avînd nevoie de bani, veni în casa unchiului, unde suportă acelaşi tratament.
În scurtă vreme renunţă la orice preocupare artistică, preschimbîndu-se într-un adevărat component al familiei sale.”
Putem interpreta această proză scurtă ca un fel de avertisment adresat unicului politic din acea vreme
Cu păpică scăpaţi de orice dorinţă de revoltă? Nimic nu ne opreşte.
Din păcate, nu l’am cunoscut pe Valentin Şerbu deşi ştiu prea bine că intenţiile autorului nu pot influenţa valoarea unei cărţi. Totuşi, sînt prea multe „micro-universuri pline de sens, autonome” care nu au cum, ştiind prea bine literatura şi contextul, să nu te conducă spre astfel de interpretări.
Dacă avem teatru naţional şi de comedie, prozele lui Valentin Şerbu pot fi manifestul unui Teatru Naţional al Extirpării Gîndirii.
