Istoria lumii într-o clipă

DSC_8037

În prefața volumului său de miniaturi istorice, Stefan Zweig explică semnificația unei ore astrale: trebuie să se scurgă milioane de ore nefolositoare ale timpului lumii, până ce se arată o oră cu adevărat istorică. O oră astrală se concentrează într-un singur moment de care depinde și care hotărăște totul: un singur Da, un singur Nu, un Prea devreme sau un Prea târziu fac ceasul acesta ireversibil pentru o sută de generații și decid asupra vieții unui individ, unui popor și chiar a drumul pe care o apucă destinul omenirii. Astfel de ore dramatice, condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi din calendar, o singură oră și adesea doar într-o clipă, sunt rare în viața fiecărui individ, precum și în decursul istoriei.

Iată care sunt orele astrale ale omenirii, după Stefan Zweig:

 

  1. Descoperirea Oceanului Pacific (25 septembrie 1513) sau Evadarea în nemurire, atunci când exploratorul spaniol Vasco Núñez de Balboa a devenit cel dintâi din istoria umanității ai cărui ochi au privit în același timp cele două oceane care cuprind pământul nostru.
  2. Cucerirea Bizanțului (29 mai 1453) sau Crucea care se prăbușește, ziua ultimei liturghii din Hagia Sofia, pe-atunci cea mai strălucită catedrală a lumii, când Mahomed intră în Constantinopol, mândru și grav, cheamă de îndată un imam, care se urcă în amvon și de acolo vestește crezul mahomedan, în timp ce padișahul, cu fața îndreptată către Mecca, rostește în această catedrală creștină prima rugăciune adresată lui Allah. Înalta cruce a Hagiei Sofia, care timp de o mie de ani și-a întins brațele ca să cuprindă întreaga suferință umană, se prăbușește. Din vechiul Imperiu Bizantin nu a mai supraviețuit decât un cap fără trup, o capitală fără țară.
  3. Reînvierea lui Georg Friedrich Handel (21 august 1741), ziua în care Handel primește o scrisoare de la Charles Jennens și crede că a fost scrisă de Dumnezeu. Compune Mesia la 72 de ani, la care lucrează trei săptămâni aproape fără oprire. Așa cum scoica goală mai răsună de mugetul neîncetat al mării, aude încă în el o muzică imperceptibilă, mai stranie și mai magnifică ca niciodată. Mesia îl salvase din propriul abis, fiindcă în ea găsise mântuirea. (https://goo.gl/lNYzSH)
  4. Compunerea imnului La Marseillaise (25 aprilie 1792) sau Geniul unei nopți, anul Revoluției Franceze, când unui oarecare căpitan genist, Rouget de Lisle, i se cere compunerea unui marș de război. Nicicând nu a mai fost creat un cântec – în același timp, cuvânt și melodie – atât de repede și atât de perfect. În două, trei nopți, cântecul compozitorului anonim ajunge mai cunoscut decât toate operele lui Racine și Voltaire. Gloria cea mai răsunătoare pe care a cunoscut-o vreodată un cântec rămâne în întregime operei, fără să se răsfrângă câtuși de puțin asupra autorului. Când La Marseillaise a devenit de mult imnul național, trupul căpitanului Rouget a fost așezat în Domul Invalizilor, alături de cel al locotenentului Bonaparte.
  5. Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) sau Minutul lumii, când Napoleon a încredințat unui comandant lipsit de inițiativă – Grouchy – o manevră de o importanță hotărâtoare; Grouchy întârzie cu două ore în adunarea armatei napoleoniene pentru atac. Deși tunurile din depărtare anunțaseră începutul Bătăliei de la Waterloo, Grouchy nu se abate de la ordinul primit de la Napoleon în seara de 17 iunie, acela de a-i urmări pe prusieni. După ce Bătălia de la Waterloo era deja decisă, Grouchy primește biletul lui Napoleon prin care îi cerea disperat ajutorul.
  6. Elegia de la Marienbad (5 septembrie 1823): În drumul dintre Karlovy Vary și Eger, Goethe scrie cea mai intimă poezie a bătrâneții, cea a unei despărțiri. Elegia de la Marienbad îi aparține unui autor de 74 de ani, unui bărbat pe care Germania, Europa îl considera cel mai înțelept dintre înțelepți, îndrăgostit de o fată de 19 ani, Ulrike von Levetzow. Goethe cere mâna fetei, dar fata ezită. Acest 5 septembrie se află între ultima dorință și ultima resemnare, este despărțirea de iubire, prefăcută în veșnicie.
  7. Descoperirea Eldoradoului (ianuarie 1848): cum Johann August Suter începe un proces în care susține că întregul teritoriu pe care a fost clădit orașul San Francisco îi aparține pe drept cuvânt numai lui. Statul California este dator să îl despăgubească pentru daunele suferite prin jefuirea proprietății sale; înainte de toate, își cere dreptul din aurul care a fost scos din pământul pe care îl stăpânește. Începe un proces de dimensiuni pe care omenirea nu le-a cunoscut până la el. Johann August Suter depune reclamație împotriva a 17.221 de fermieri care s-au stabilit pe plantațiile lui și îi somează să părăsească pământul uzurpat și cere statului California 22 de milioane de dolari (în 1848!). La 15 martie 1855, sentința este în sfârșit pronunțată. Incoruptibilul judecător Thompson, cel mai înalt funcționar al Californiei, recunoaște drepturile lui Suter asupra pământului, ca fiind deplin întemeiate și intangibile. Suter este cel mai bogat om din lume. Cum anume ajunge Suter, în 1880, un cerșetor mort pe treptele Palatului Congresului, un cerșetor care are totuși în buzunar o reclamație ce îi asigură, după toate legile pământești, dreptul asupra celei mai mari averi din istoria omenirii?
  8. Salvarea lui Dostoievski (22 decembrie 1849): ziua în care Dostoievski, împreună cu alți nouă tovarăși, urma să fie executat pentru activitate revoluționară, ca adept al socialismului utopic. Pedeapsa cu moartea i-a fost comutată, în ultimul moment, în patru ani de muncă silnică.
  9. Primul cuvânt peste Ocean (28 iulie 1858): de-a lungul miilor, poate sutelor de mii de ani de când omul pășește pe pământ, procesul deplasării acestuia a culminat prin rostogolirea roții, prin fuga calului, prin corabia cu pânze. Goethe nu călătorește, în secolul al XIX-lea, simțitor mai comod sau mai repede decât Apostolul Pavel la începutul primului mileniu. Secolul al XIX-lea este cel care schimbă fundamental măsura timpului și a vitezei terestre, datorită căii ferate, a invenției vaporului cu aburi. Însă oricât de triumfal resimt contemporanii noile accelerări, ele nu fac decât să sporească de cinci ori, de zece ori, de douăzeci de ori vitezele cunoscute până atunci. Prin invenția telegrafului însă, relația dintre spațiu și timp a cunoscut schimbarea cea mai hotărâtoare de la crearea lumii. Puțini ani după introducerea telegrafului, se descoperă gutaperca, materialul indicat pentru a izola conductele electrice în apă. Începe legarea Angliei de rețeaua telegrafică europeană. Dar cum să întinzi un cablu de-a curmezișul Atlanticului sau Pacificului, când adâncimea mării încă nici nu a fost măsurată, structura geologică a oceanului încă nu este bine cunoscută? Unificatorul Lumii Vechi și Lumii Noi, bărbatul care într-un ceas a devenit cel mai glorios și mai divinizat om din America este Cyrus W. Field. Cele două vapoare care au întins cablul de-a lungul oceanului Atlantic (America – Anglia) au fost Niagara (cel american) și Agamemnon (cel englez). Prin câteva cuvinte, umanitatea devine omniprezentă, asemenea lui Dumnezeu.
  10. Lupta pentru Polul Sud (16 ianuarie 1912): În secolul al XX-lea, o cale neumblată doar în cer se mai găsește. Terra nu mai este incognita. Singurele puncte aproape himerice, care au rămas neatinse erau Polul Nord și Polul Sud, zonele zăvorâte, unde nici o privire omenească nu a reușit să treacă. Din America se echipează două vapoare pentru cucerirea Polului Sud: unul este comandat de norvegianul Amundsen, iar celălalt de englezul Scott. Pe 16 ianuarie 1912, căpitanul Robert Scott se află la o distanță de doar 14 km de Polul Sud. Dar pe lângă Polul Sud, descoperă și că norvegienii, Amundsen, le-o luaseră înainte. Polul Sud, de la începutul începuturilor ascuns oricărei priviri omenești, a fost descoperit într-o moleculă de timp, în decursul a cincisprezece zile, de două ori! Iar căpitanul Robert Scott se află pe locul al doilea, într-o lume în care cel dintâi înseamnă totul, iar cel de-al doilea nimic. Căpitanul Robert Scott și cei care l-au însoțit în călătorie nu mai izbutesc să se întoarcă acasă. În spiritul celei mai sincere camaraderii, Scott scrie soțiilor și mamelor lor, pentru a depune mărturie despre eroismul lor. Adresează scrisori națiunii engleze și prietenilor. Celui mai bun prieten, căpitanul Scott îi scrie: Niciodată nu am întâlnit un om pe care să-l fi admirat și iubit atât de mult ca pe tine, dar n-am putut niciodată să îți arăt ce a reprezentat prietenia ta pentru mine, căci aveai atât de mult de dăruit, iar eu nu aveam nimic să îți ofer. Căpitanul Scott a ținut jurnalul până ce i-au înghețat degetele. Ultimele cuvinte notate: Trimite-ți acest jurnal soției mele! Dar pe urmă șterge, cu o groaznică certitudine, cuvintele soției mele și scrie deasupra cuvintele văduvei mele.

 

Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, trad. de I. M. Ștefan, Editura Muzicală, București, 1976

Foto © www.thechronicle.ro

Comentarii

comentarii

Scroll to top