De mic am fost avertizat că totul e ficţiune. Era, poate, cea mai iertătoare metodă de a te furişa trădărilor în dragoste sau capcanelor informaţionale. Nu tu spovedit, ci, mai de grabă, „doar ştii, totul e ficţiune.” Cu asta puteai închide gura oricui, cu împăcarea apropiată unui sărut. Putea să te întrebe şi Papa Pius, de control, de avalanşele uriaşe de gheaţă de pe Iapetus. Îi răspundeai: „Nu pricepi, mă, papă-lapte, că totul e ficţiune?”. Acestă propoziţie (şi orice propoziţie este o informaţie) este de ultimă oră în orice domeniu. Conştient de existenţa ficţiunii, devii un fel de trust mondial de presă, la curent în permanenţă cu evenimentele şi activităţile celorlaţi, că o fi Bloomberg sau doamna care îţi aduce laptele în fiecare sâmbătă. Concidenţa face ca scriitorul Keith Ridgway să scrie în The New Yorker un editorial intitulat chiar aşa: „Everything Is Fiction” / „Totul e ficţiune”. Mi-am găsit un companion de nădejde.

Cu toate că are la activ şase cărţi, Keith Ridgway mărturiseşte că nu a învăţat cum să scrie, deşi trăieşte din asta. Ca o compensare, nu a învăţat nici cum să trăiască. Atunci când un scriitor pune pe piaţă o carte, este întrebat cum a reuşit o asemenea năzbâtie, şi este rugat să ofere detalii despre procesul scrierii. Dar, pe măsură ce a înaintat în cariera de scriitor, îndeletnicirea lui Keith Reidgway s-a complicat până la limita absurdului. Când scrie o carte, Keith habar nu are ce face: deciziile privitoare la subiect, personaje, cu ce să înceapă, cu ce să încheie, nu le consideră decizii. Le vede, mai mult, ca pe nişte concesii: alegi asta, în loc de asta. Dar Keith a învăţat ceva din cărţile pe care le-a scris: a învăţat să aştepte până la ultimul minut, înainte să publice ceva. A învăţat să renunţe, să-şi şteargă gândurile pe care le consideră false sau forţate; să îi pese de ceea ce scrie, să fie prezent, indirect, în ficţiunea înrodită („Dacă nu îmi strivesc inima în scrierea unei cărţi, atunci ştiu că am luat o cale greşită.”).

Când scrie, Keith nu caută a se asigura de acurateţe sau de raportarea scriiturii la realitate. A scris un roman despre doi detectivi, fără nici o cercetare. A presupus cam ce ar face doi detectivi. Desigur, spune el, o cercetare (americanii – de altfel, au obiceiul de a-şi scrie romanele bazate, în integralitate, pe cercetări; o influenţă proastă a lui Capote?) îl face stăpân pe scriitor, însă nu ăsta e scopul lui. „Îmi place să scriu dintr-o confuzie, dintr-o panică şi un sentiment că totul este pe cale să se prăbuşească.” „Aşa că, ador, îşi încheie Keith Reidgway elogiul ficţiunii, când aud că oamenii nu mai au timp de ficţiune. Că citesc doar biografii şi cărţi de ştiinţă. Ador să aud despre moartea romanului. Ador să primesc scrisori despre trivialitatea ficţiunii, despre trivialitatea inventării. De parcă nu asta facem toţi, în fiecare zi a vieţii noastre.”

——————

din Keith Ridgway, „Everything Is Fiction”, The New Yorker, august 2012.

Comentarii

comentarii