Marţi,  29 martie, ora 18, la Clubul Ţăranului, Conferinţele de la Şosea ne aştern tema Covorul otoman, între arhetipul transilvan şi pictura lui Ghirlandaio, conferinţă moderată de Vintilă Mihăilescu, introdusă de Ioana Popescu şi susţinută de Dan Sava Ionescu.

În vechime, covorul era un element esenţial al locuirii: pentru populaţiile nomade, el reprezenta materia însăşi a arhitecturii, covorul devenea podea, perete, mobilier, loc de rugăciune; pentru Europa, unde ţesăturile de lână îmbrăcau pereţii, mesele, lăzile şi paturile, sau marcau locurile importante din casă, palat sau biserică, covorul devine scoarţă a lucrurilor. Până astăzi încă se poate vorbi despre o modă a locuinţei cu pereţi şi mobile îmbrăcate, a unui interior cald şi colorat, dar mâncător de lumină, în paralel cu cea a locuirii într-un spaţiu luminos, aerisit şi pur, în care rolul ţesăturilor decorative este preluat de culoarea uniformă sau de tapetul discret al pereţilor.

Poate se ştie mai puţin că o bună parte din covoarele turceşti din secolele XV-XVI au fost denumite după pictorii europeni în lucrările cărora apar; de aceea vorbim despre covoarele Crivelli, Memling, Holbein, Lotto, Bellini, Ghirlandaio. Povestea ar fi cam aşa: arhetipul covorului exista ca obiect atunci când pictorul i-a inclus imaginea în compoziţia tabloului; pictat cu mare grijă pentru detaliu şi în toată splendoarea sa, modelul a rămas în memoria colectivă păstrând numele artistului.

Daca ne referim numai la covoarele Ghilandaio, cu siguranţă însă nu se ştie că arhetipul lor se află şi astăzi în Transilvania, la Biserica Evanghelică din Hălchiu.

Comentarii

comentarii