Herta Müller: Patria mea a fost un sîmbure de măr. Fragment în premieră

Müller_978-3-443-24663-8_MR1.inddAceastă omniprezentă urîțenie a fost unica egalitate a socialismului. Urîțenia era intenționată, aparținea programului dictaturii. Omul era plictisit pînă peste cap de obiectele pe care le avea la dispoziție în socialism: case de beton, mobilă, ghivece, vesélă. În așa fel încît totul părea materie, fie ciment, lemn sau porțelan, ca și cum nici măcar cu ele, cele primordiale, nu s-ar fi putut face nimic frumos, ci doar ceva grosolan și ordinar. Ca și cum materia ar fi țîșnit direct în stat, la voința regimului. Egalitatea în urîțenie lasă urme pe creier, te face apatic și duce la pierderea exigenței; asta voia regimul. Pentru socialism, creierul nostru îngreunat era ideal; bucuria de-a trăi îi face pe oameni spontani, deci imprevizibili. Nefericirea produce urîțenie. În loc de carne, statul ne dădea resturi, picioare de porc cu ghiare, pe care oamenii le numeau adidași, sau labe de găini cu ghiare și capete de găini care erau stropite cu apă și se transformau în blocuri înghețate, roșii-albăstrii. Erau tăiate cu toporul în porții și cîntărite. Oamenii le cărau cu mîinile goale, neîmpachetate, așa încît, pînă ajungeau acasă, gheața se topea, lăsînd în urmă pete ca și cum un cîine și-ar fi marcat cu urina sîngerie teritoriul. Și pentru gunoaiele astea se stătea la cozi cu orele.

Socialismul a însemnat expulzarea frumuseții. La scurt timp după înlăturarea regimurilor socialiste, am văzut urîțenia programată în toată Europa de Est. Indiferent de țară, Polonia, Cehia, Letonia, Slovenia, Bulgaria, peste tot vedeam vitrinele mizerabile ale magazinelor românești – cu șervețele îngălbenite, cu model pe margini, sticle prăfuite cu suc, aranjate în formă de triunghi, la ambele capete ale vitrinei ghivece gălbui-maronii, și peste toate o puzderie de căcați de muște. Este vitrina patriei din Est cea care mă face să mă simt, în toate aceste țări, într-un fel acasă. O astfel de vitrină e o senzație de viață. E deprimantă și atrage depresia zi de zi, peste celelate senzații pe care le poți trăi de-a lungul zilei. Chiar și cînd privești vitrina cu mintea goală, sfîrșește prin a ți-o ocupa.

Urîțenia se manifesta în fiecare colțișor, nu te puteai simți nicăieri acasă. Cînd frumusețea lipsește pentru un timp îndelungat, în locul ei se instalează o melancolie. Oamenii devin complet defensivi și irascibili. La o prima vedere par termeni opuși, însă ei sunt prezenți în procesul de abrutizare a unei persoane și sar apoi de la unul la altul. Se poate obține, probabil, un echilibru doar prin amestecul lor. Ca și în amestecul dintre absență și disperare. Sau extaz și disperare. Cred că toate proprietățile ar fi fost oricum distruse, din cauza neglijenței în care oamenii erau constrînși să trăiască. Intrau într-o psihoză, se transformau în aer și dispăreau, cum se și dorea de fapt. …și în mine coexistau toate stările, în mod latent, la pîndă. Eram luată prin surprindere de senzațiile mele.

Da, gîndeam întreaga zi în fotografii, gînduri-poze. Mă obișnuisem să observ, pentru a mă proteja – poate chiar de mine însămi. Pentru că funcționa, mi-a devenit o a doua natură. Mă orientam după exterior, pentru a nu mă înclina spre interior și a evita căderea în mine însămi. Și știu pînă în ziua de azi că distragerea atenției funcționează cel mai bine tocmai prin observarea atentă. Se alege la întîmplare o temă, de exemplu nevi pigmentari. Îi număr pe cei de pe față, pe cei de pe gît, ai trecătorilor, și, cu cît timpul pe care mi-l ocup cu numărătoarea e mai lung, cu atît se ajustează numărul pietricelelor. Sau al bastoanelor, cum sunt cele de vanilie. Îmi imaginez în mod instinctiv un tablou și tabloul ajunge să mă însoțească. În sensul ăsta era și frumusețea. Esteticul nu e doar un mijlocitor de stil, ci și de substanță. Determină conținutul tuturor lucrurilor, nu doar propoziția rezultată din scris.

———————

/ / / Fragmentul, tradus în premieră din germană, este extras din volumul de conversații Patria mea a fost un sîmbure de măr (Mein Vaterland war ein Apfelkern. Herausgegeben von Angelika Klammer), lansat săptămâna aceasta în Germania şi publicat de editura Hanser Verlag. Fragmentul a apărut în numărul curent al săptămânalului Der Spiegel (29.09.2014). Traducerea ne aparține, cu mențiunea că nu suntem traducători de profesie.

În continuare, am tradus și câteva

Fragmente din interviul Der Spiegel:

Der Spiegel: Mulți dintre cei născuți în DDR nu împărtășesc criticile dumneavoastră aduse regimului Putin.
Herta Müller: Știți, oamenii care trăiesc într-o dictatură devin ființe sociale prin dictatură. Dictatura te pătrunde, devine o parte din tine. În consecință, se poate că oamenii vor doar să se apere atunci cînd sunt de partea unui sistem. E un mod subliminal de nostalgie (Heimweh, dor de casă – n.m.) care se manifestă politic. Vă dau un exemplu extrem: prietenul meu Oskar Pastior a petrecut 5 ani într-un lagăr de muncă sovietic. Mi-a spus odată: Am fost socializat în lagăr. Nu i s-a părut o grozăvenie să se audă spunînd asta. Pentru Dumnezeu! Pentru că era adevărat! Îi era dor de lagăr. Oamenii păstrează o legătură cu ceea ce i-a impresionat, cred, dacă această „impresie” i-a mutilat. Sau poate mai degrabă atunci. Știu asta de la mine însămi. Am fost, în copilărie, adesea bătută de mama mea. În unele momente mi-am dorit bătaia, durerea, umilința. Teribil.

Der Spiegel: Ați fost foarte bolnavă (perforarea stomacului) și în pericol de moarte. A fost rău să nu puteți scrie?
Herta Müller: Nu. Am avut și înainte perioade în care n-am scris cu continuitate. Ar fi groaznic să trebuiască să scriu continuu. După fiecare carte, mă gîndesc, gata, nici o altă carte. Cu fiecare carte, mi-e teamă că nu voi fi în stare s-o termin. Pentru că sunt atît de posedată și nu mă pot gîndi la nimic altceva și nu pot face nimic altceva. Trebuie să găsesc cuvintele care să descrie ce a fost. Și aceste cuvinte sînt cu totul altceva decît viața. O poveste care să fie în așa fel construită încît să afecteze cu adevărat viața, asta e foarte greu.

Comentarii

comentarii

Scroll to top