Funambuli
Luiza Vasiliu, 18.03.2010, 14:23

Am încurcat borcanele (în loc să le asortez). Ştiu că am promis la început că am să trec pe-aici de două ori pe lună, dar, din raţiuni care nu depind de mine, nu mai pot trece decât o dată (în ziua de miercurijoi). Deocamdată, cred că e suficient atât şi că n-o să se plângă nimeni.

Am citit pentru dvs. romanul care-a luat National Book Award la finalul anului trecut. Mint, de două ori chiar. Mai întâi, n-am citit pentru dvs., ci numai şi numai pentru mine – a fost, probabil, una dintre cele mai egoiste plăceri livreşti din ultima vreme. Am schimbat două-trei vorbe şi zâmbete cu autorul în mai 2009, mi-a şi dat autograf pe Zoli, m-a şi convins (iar ăsta e un lucru cu adevărat remarcabil) să-i mai acord o şansă lui Zola. Îi urmărisem romanul încă dinainte de apariţie şi simţeam că se află în pericol să-mi placă foarte mult. În al doilea rând, nici măcar nu l-am terminat de citit. La jumătate a trebuit să mă opresc şi să-mi trag sufletul. Colum McCann, irlandezul care trăieşte de câţiva ani la New York, scrie atât de bine, încât la un moment dat ţi se face greaţă. Nu poţi să înghiţi atâta literatură bună dintr-o dată. Citind faimoasele citate de pe coperta întâi, a doua şi a patra (pe multe din ele le puteţi găsi aici), am rămas mirată de entuziasmul unanim al criticii şi de folosirea încăpăţânată a cuvântului „senzual” în descrierea scrisului lui McCann. După primele pagini însă, am fost convinsă de forţa scriiturii lui, care e, într-adevăr, condensată, acaparantă, senzuală. Felul în care McCann aşază cuvintele, lovindu-le unul de altul ca şi cum ar vrea să le pună într-un poem, face din Let the Great World Spin genul de lectură “asistată”,  pentru care ai nevoie de un creion şi-un carneţel (nu vrei să uiţi nimic, nici un „I stand in the mess of myself” sau un „Corrigan was full of open doors”). Şi, ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, acelaşi roman e şi polifonic, şi foarte bine documentat (McCann a stat în bibliotecă luni întregi, a mers pe teren cu detectivii de la criminalistică, a vorbit cu tot felul de oameni şi, în general, a deschis ochii foarte bine), şi o reconstituire a zilei în care a avut loc „crima artistică a secolului”. Aşa a botezat Paul Auster traversarea aerului dintre cele două turnuri gemene, înfăptuită (ilegal) pe 7 august 1974 de Philippe Petit, funambulul roşcat şi franţuz de numai 24 de ani. Numele lui Petit n-apare nicăieri în carte, pentru că Let the Great World Spin nu e despre Petit, ci despre oamenii care l-au văzut în ziua respectivă, care s-au oprit îngrijoraţi în mijlocul străzii, cărora nu le-a venit să-şi creadă ochilor şi care, de fapt, s-au ciocnit unii de alţii fără să fie avertizaţi de nimeni, s-au ciocnit şi au înţeles cam ce vrea să spună motto-ul romanului: „All the lives we could live, all the people we will never know, never will be, they are everywhere. That is what the world is.” (Aleksandar Hemon, The Lazarus Project). Un aer plin de posibilităţi,  asta găseşti în Let the Great World Spin. Şi, ca să vă convingeţi şi singuri, aveţi aici primele 17 pagini ale romanului. (Evident, cartea e şi despre 9/11. Dar, pentru un cititor ne-american ca mine, povestea asta n-are destulă forţă simbolică pentru a ieşi din background, ceea ce nu e deloc un lucru rău.)

Let the Great World Spin se asortează perfect cu Man On Wire (Oscar pentru cel mai bun film documentar în 2008), realizat de James Marsh după To reach the clouds: my high wire walk between the Twin Towers (o carte pe care, de altfel, au refuzat-o 27 de editori şi pe care au lăudat-o apoi Herzog, Forman şi Auster). Acum vă rog să fiţi atenţi, pentru că am să vă şoptesc ceva: Man On Wire e integral pe trilulilu.ro, prin grija lui pantacruel. Aşa că nu mai aveţi nici o scuză ca să nu vedeţi cum şi-a pregătit artistul lovitura timp de 6 ani (trucuri, prietenii neaşteptate, deghizări, acte false, mii de ore se supraveghere, machete din chibrituri), şi să nu vă opriţi respiraţia, ascultând un Satie delicat şi uitându-vă la Philippe Petit care se întinde pur şi simplu pe cablu, apoi se ridică, face o reverenţă şi-şi continuă plimbarea. A fost, se spune, unul din cele mai frumoase cadouri pe care cineva le-a făcut vreodată unor necunoscuţi. „De ce, mă tot întrebau. N-am avut nici un de ce”. Mersul lui e-un fel de arăta cum poţi face un poem atunci când nu ştii (sau nu vrei) să-l scrii. „Trebuie să exersaţi revolta”, spune Petit, trebuie să fim funambuli, spun eu, şi cam atât.

De acelasi autor

• Ada-Kaleh × 3
• Milena şi Max
• Luiza Vasiliu
• Avertisment

Din Arts & culture

• Deasupra acestui naufragiu (George Şerban)
• Binele şi răul (Andreea Burciu)
• Sufletele sunt porţelanuri (The Chronicle)