Evităm cuvântul „reproducere” ca pe un miros greu. Bleaghx (interjecţie). Altfel, începem să ne gândim la icoane cu Isus în 3D, la feţe de pernă cu Tour Eiffel, la Adibas şi Capa, la Simona Sensual. Ne place să purtăm naşterile altora. Why bother fucking? Cauza discreditării unor astfel de „produse” e greu de validat, când necazul fundamental nu stă în calitatea lor de a fi „în serie”. Aşa cum văd eu lucrurile, problema Simonei Sensual ar fi că e reprezentată de cine nu trebuie (de ea însăşi, mai precis). Dacă ar mai trăi Ştefan Luchian şi ar vârâ-o într-un tablou, îmbăind-o într-o vază cu garoafe roşii, Simona Sensual ar strânge un capital de imagine care să valoreze cât tot bănetul ajuns între sâni ei flaconaţi, de pe urma paginii 5. Ceea ce nu e puţin. Sau am fi, poate, îndreptăţiţi să tânjim după femeia de dinaintea Simonei Sensual? Nu mai există bariere, să luăm şi asta în calcul. Problema Adibas-Capa e simplă ca teoria big-bang-ului: sunt scrise greşit; în altă ordine, tot o vară ţine şi o pereche de Raebök sau Nike. Problema feţelor de pernă cu Tour Eiffel e şi mai simplă: materialul de satin, ceva mai alunecos ca o coajă de banană, şi urâţenia ansamblului de şuruburi şi căi ferate fac să alungăm o asemenea reproducere de sub cap! Şi chestia cu icoanele 3D porneşte de la ameţeala pe care ţi-o provoacă dedublările lui Isus, încât ajungi să te întrebi: „Cine e Isus”? Pe lângă, mai sunt şi beculeţele care înconjoară toată sfinţenia, şi, la un moment dat, se consumă bateriile. Şi, tot atunci, şi credinţa. Deci, înţeleg că avem ochi de cal şi vrem să-l avem pe Isus în carne şi oase la noi în sufragerie, şi nu pe ăla din piaţă. Înţeleg că, pentru noi, alt Isus nu poate exista. Alt Isus în altă variantă. Eu însă aş trage mai mult înspre reproduceri, pentru că vreau neaparat să trăiesc într-o lume reprodusă de Gaudi, după lucrarea lui Dumnezeu. Ar fi destul de kinky şi raw. V-am mai spus, totul stă într-o problemă de stil. Cât de mult v-aţi îndepărta de o reproducere a lui Luchian după Grigorescu, a lui Van Gogh după Holbein sau a lui de Chirico după Rafael? Aşa-i.

Ideea „femeilor reproduse”, finalizată printr-o colecţie tematică de capodopere, în mare parte „reproduse” după alte capodopere (aviz muzeelor româneşti, pentru care am subliniat cuvântul „tematică”), mi-a venit în timp ce răsfoiam căscând diferite numere ale Revistei Secolul XX (din anii 1970, de unde şi extrasele). Iată ce-a ieşit:

P.S. Am inclus, separat, şi o fotografie, pe care aş defini-o drept „reproducerea conformă şi în sine a realităţii”.

În imagini (reproduceri după reproduceri după reproduceri):

1. Ştefan Luchian, „Fără grijă”, reproducere după Nicolae Grigorescu.
2. Van Gogh, „Tânără femeie în picioare”, reproducere după Holbein.
3. Van Gogh, reproducere după Delacroix.
4. Cézanne, „Libertatea pe baricade”, reproducere după Delacroix.
5. Ştefan Luchian, „Primăvara”, reproducere după Manet.
6. G. Petraşcu, „Iudith”, reproducere după un pictor italian din secolul al XVI-lea.
7. Th. Pallady, „Olympia”, reproducere după Manet.
8. Marcel Duchamp, „H.L.O.O.Q.”, reproducere după Leonardo.
9. Giorgio de Chirico, „Muta”, reproducere după Rafael.
10. Jiri Kolar, „Venera”, reproducere după Botticelli (decor de teatru).
11. Picasso, „Portret de femeie”, reproducere după o pictură de Lucas Cranach cel Tânăr, 1564.
12. Picasso, „Domnişoarele pe malul Senei”, reproducere după Coubert.
12. Man Ray, „Venus restaurată”.
13. Irving Penn, „Women In Wartime” (Dorian Leight and Evelyn Tripp), New york, 1950, copyright of The Irving Penn Foundation.

Comentarii

comentarii