Cum mi-am petrecut sfarsitul sintactic al verii

O vară de-a mea, din acelea decupate parcă din carnetul de note al unui demiurg rămas corigent la seminarul de climatologie, începuse mai mai să topească cerneala prin cartier cu cele CLXXVI grade fahrenheit stropite brusc, fără p(ia)r, într-o miercuri la subsol. Nedistributiv însă, ca precipitaţiile unui beţiv logoreic. Pierdusem pe rând în aşternuturi tipografice diferite vreo patruzeci şi două de i-uri.
Sunt un punct. Mama fusese sedilă pe vremuri, când bucureştenii vorbeau franceză la orice colţ interbelic de cărămidă şi lut. N-a vrut să participe sintactic la desangvinizarea noului limbaj, de partid, şi a fost dată la topit într-o anexă încinsă a închisorii din Aiud. De prea mult alb s-a îmbolnăvit, a pierdut pe rând părul apoi francofonia şi doar prin lirismul unui medic de pe-acolo şi-a punctat bătrâneţile într-o semnătură: V. V. .
Tata, un pic corcit. Mama îi spunea mereu punct şi virgulă pentru că întotdeauna după Beţivule; îţi vine să mai adaugi o scatoalcă sau două, să nu-i dai de înţeles că e apostrofat şi-atât.
Dintre colegii mei de pension sunt singurul ratat cu diacritice în regulă.
Punct pe i. Tata e singurul mândru de mine.
Am croşetat la i-uri până acum încât seara, înainte de culcare, împreună cu cele trei puncte de suspensie cu care m-a binecuvântat bunul Dumnesemn ne rugăm pentru o limbă consonantică. Şi-atât.
Cum ziceam, fredonam şi eu ca punctul pe caniculă „noi în anul două mii când nu vom mai fi doar i” când un traducător imaginar mă ia de tei şi m-aruncă printre:
„…Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă,
Amarnice vântoase de gânduri şi nesomn,
Smuls unul câte unul, de visuri mă dezghioacă…
Pe râpile uitării, însingurat, mă-ntomn.

Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi
Pân’ nu s-aştern pe mine somnele zăpezi.”
Leşi na seem. Un cuvânt, aproape i re al, îl pipăisem orb pe drum. Ştiam că n-are… Începusem să plâng şi adineauri când vă povestii. Boceam pân-ntr-acolo încât g-uri, e-uri, c-uri şi r-uri erau îngropate în puncte de i-uri cam cum se întâmplă cu un adult înconjurat de vărsat de vânt, boală a copilăriei.
Nu avea i
O luasem de la ghilimele înapoi spre titlu de cred că am mai parcurs o dată şi acest text şi tot.
Doamne, cel ce ai.
Cuvântul nu avea i.
Mă îndreptam cu caligrafia vâlvoi precum Kleist sau turma de porci în prăpastie spre sugativă. Nu-ţi vei găsi propriul cuvânt ce nu te conţine şi vei supravieţui.
Niciodată, îmi ziceam pe când din umbra celui mai anotimp „n” de pe faţa tiparului propriile lacrimi îmi căutau cu aceeaşi disperare ochii.
În oglindă. Sunt Punctul de la capătul tunelului sintactic:
V.V.: Ţi-am cunoscut părinţii, nu e sonetul meu preferat, cineva îmi scrie că nu mai eşti punct pe i. Mă-ntomn (în tine).