În 2009 Eugen Ionescu ar fi împlinit 100 de ani. În 2009, în România, plouă cu montări după piesele dramaturgului care a refuzat constant asocierea cu teatrul absurdului, accentuînd absenţa curajului în teatru: ’’Teatrul moare din lipsă de îndrăzneală’’ (Note şi contranote).

Agresiunea de care vorbea cu obstinaţie Ionescu este o modalitate de extirpare a convenţionalismelor, de reinventare a limbajului, de sfidare a coerenţei tocite şi de violentare a normelor. Ionescu întinde la maxim elasticul cotidianului frust şi decapitează ligvistic realitatea de zi cu zi, conţinîndu-i însă extrem de firesc mecanismele de pedalare în gol.

Cele mai multe spectacole după textele sale cad în capcana expunerii teatrale a limbajului. Este jucat limbajul, sînt jucate sunetele şi deviaţiile cuvintelor şi nu situaţiile care le determină. Toată lumea se lasă furată de formă, de carapacea limbii şi nu de conţinutul ei activ, ceea ce face ca montările să fie bătăi în cuvinte. Cu cît Ionescu este jucat mai absurd, cu atît este mai prost. Cu cît este performat mai firesc şi mai normal cu atît are şanse mai mari să pătrundă în substanţa pieselor. La absurd se ajunge, nu se porneşte de la el.

Singurul spectacol de o normalitate uluitoare pe care l-am văzut în România a fost unul franţuzesc, Cîntîreaţa cheală, creat la Théâtre de la Huchette, un teatru mic, care-ţi intră în buzunarele unor pantaloni largi. În Théâtre de la Huchette, Ionescu se mănîncă pe pîine, Cîntîreaţa cheală se joacă de peste 50 de ani cu o prospeţime care vine din firescul seducător al interpretărilor.

Pe 27 mai, la Teatrul Odeon, puteţi vedea Cîntăreaţa cheală, spectacol regizat de Alexandru Dabija la Teatrul German din Timişoara.

Comentarii

comentarii