(sursă foto)

Intro: De când Lampham’s Quarterly? Revista a fost pusă pe cotoare în 2007 de fostul editor de la Harper’s Magazine, Lewis H. Lapham, poziţie la care a renunţat în 2006. Nu e de mirare că, având acest nume de colecţionar, a arhivat cu pasiune sertare de texte, iar apoi le-a găsit un uz legându-le tematic în revista literară care-i poartă cu abilitate numele. Fiecare număr îşi ia câte o responsabilitate dolofană în cârcă, o temă de interes general, cum altfel: mâncare; viitor; (aici ordinea e intenţionată) animale; politică; celebritate; religie; eros; bani ş.a. Cu o excepţie, poate: un număr s-a concentrat pe subiectul familiei, care ne interesează în măsura în care ne predispunem la nostalgii, şi n-ar fi exclus ca tocmai acesta să se fi vândut în cele mai puţine exemplare. Pe merit! Ei, numărul curent al Lapham’s Quarterly e de comedie (opţional, accent grav pe primul e).

Pentru că nu, ce ne mai place să râdem fără rost. Ce mai salivăm în josul maxilarului după meme-uri ieftine. Umorul n-o fi cheia succesului, dar rămâne priza cu cele mai multe găuri, cheia uzuală a uitării problemelor. Acel gol temporal în care te laşi stăpânit de o faţă care râde. F. beckettian. Acum, nu vă aşteptaţi să găsiţi între paginile numărului dedicat glumelor şi ironiilor un umor de alcoolici anonimi, în genul Trasniţi în NATO, Times New Roman şi compania. Cu siguranţă vorbim de un umor care necesită efort, pentru că ce ne-am face dacă am râde dintr-un automatism al damblagelii? Sunt texte amestecate, unele din China de dinainte de Christos, altele din Anglia lui William Blake. Sigur că vom fi puşi în faţa unui test, în ce măsură mai prindem umorul ăsta învechit şi permanentizat pe piei de vaci sau oi sau pe ceţuri londoneze?

Aproximativ un sfert dintre textele selectate de Lapham pot fi citite online, pe site-ul revistei [pentru numărul iarnă/2014, aici].

Eh, mă întreb şi eu ce se întreba Emil în Une femme est une femme: ― Ce naiba e asta? O tragedie sau o comedie? Habar n-am. În orice caz, e o capodoperă.

De anul trecut am început să răsfoiesc mai atent Lapham’s Quarterly, după lectura articolului My First Mistake, în care un englez (din prezent) povesteşte cum s-a angajat, la 18 ani, într-o morgă şi nu ştia prea bine ce şi cum să ciopârţească. Primul paragraf e de literatură-first class:

The victim of the first big mistake I ever made was a gentleman to whom I had never been properly introduced (and whose name I still do not know) but who was possessed of three singular qualities: he was alone in a room with me, he was without his trousers, and he was very, very dead.

Articolul amintit a apărut în numărul precedent, despre moarte, şi poate fi citit aici.

Comentarii

comentarii