Partea nevăzută decide totul
Horia-Roman Patapievici
Humanitas, 2015

„Democraţia care devine populism; umanismul care devine antiumanism; creştinismul care devine anticreştinism; ştiinţa care devine tehnologie; tehnologia care devine constructor al realităţii omului; spiritul legii care devine arbitrarul literei legii; cultura sufletului care devine cultul corpului; emanciparea prin cultură care devine eliberarea de orice cultură; educaţia care devine anti-educaţie; cultura care devine contra-cultură. Şi aşa mai departe, indefinit. Ce e asta? Cum am ajuns aici?” Ar fi înșelător să numim acest domino al cruzimii (sau barbariei?) aranjat de H.-R Patapievici în capitolul „Spiritul și legea” – o diagnoză a Occidentului. De ce? Pentru că nu știm, realmente, de ce boală suferă Occidentul, mai precis Europa. În Partea nevăzută decide totul, un volum care predispune la extremă nostalgie (pentru că destinul lucrurilor despre care citim în Partea nevăzută… este cel de a dispărea cu totul, iar o fugitivă comparație între societatea noastră, o societate neroniană la pătrat, și societatea antică, ne aruncă în cușca sălbaticilor încremeniți), H.-R. Patapievici sărbătorește nevăzutul tuturor văzutelor, care nu este doar ascuns, ci și (ținut) secret (până la urmă, cred că filosoful nu este altceva decât un spion al cunoașterii). După cum anunță în prefață, autorul dedică fiecare capitol unei dimensiuni a nevăzutului (valorile umanismului, spiritul legii, imaginația etc.).

Aș extinde însă înainte-explicația prin fixarea fondului formelor de nevăzut: punctul lor de intersecție este Europa, locul în care a înflorit civilizația occidentală și, se pare, locul care o va și sufoca. Partea nevăzută care decide totul disecă în registre diferite problematici ca moralitate (religie), progres, limbaj, ideologie sau identitate și se înscrie în linia încercărilor de redefinire a culturii, de luptă contra utopiei (sau coșmarul) imediatului. Ce spun cei care proslăvesc coșmarul și care admit că singura realitate este acest coșmar: că Europa este pe cale să devină minoră și că mâine-poimâine se va duce de râpă. Îi denunță și îi deplâng pe extratereștrii reparatori, parcă repetându-le: casa e în flăcări și voi vă preocupați de menirea mobilei; nu e nimic de salvat, nimic de făcut decât să asistăm neputincioși la arderea trecutului. Parcă nici nu am apucat să vedem o Europă fericită și deja e pe cale să piară. Cum am ajuns aici?

Puterea mea de înțelegere a (i)realității mă face să spun că ne confruntăm cu o mutație metafizică în inima civilizației occidentale (care se confundă cu Europa) și pe care o pot mai ușor explica printr-o paralelă cu filmul Sacrificiul/Offret al lui Tarkovski. Offret este, de fapt, un film bergmanian (semnificativ de ce). La rece, filmul conține foarte puține procedee tarkovskiene. Tarkovski știa că Offret va fi ultimul lui film, pentru că atunci a fost diagnosticat cu tumoră cerebrală. Întâmplător a fost un cuvânt cu viață scurtă, în ceea ce-l privește pe Tarkovski. Bergman, fiind obsedat de imensitatea viselor (de ceea ce se petrece în afara conștientului) și a lor incalculabilă vechime, a fost șocat când a văzut la Tarkovski o lume care depășește instanțele visului; că, din pluralitatea lumilor care există în această lume, a reușit să facă „vizibilă” lumea de dincolo de această lume, care le conține pe toate celelalte. Când Bergman l-a numit pe Tarkovski un „miracol”, nu intenționa în nici un fel o adulație gratuită. Offret, deci, poate fi privit și din unghiul incomod al unui regizor care află că o să moară și, în consecință, se depersonalizează. Altfel spus, nu mai poate fi vorba despre limitele mele, pentru că lumea mea e pe cale să se sfârșească. Aici discutăm nu despre admirație, ci despre pragul tragic al unei maturități în asfixie. Nimic nu mișcă mai tare în Offret – un film „slăbit” – decât intenția lui Tarkovski de a nu mai fi Tarkovski. Iată cheia: Europa nu mai vrea să fie Europa. Europa noastră amintește mai bine ca oricând de cuvintele lui Sertorius din tragedia lui Corneille: Rome n’est plus dans Rome. Nici Europa nu mai e în Europa. Dintr-o asemenea contradicție putem construi mental traseul unei Europe care nu mai vrea să fie creștină, nu mai vrea să fie umanistă în sensul clasic, care vrea, în cele din urmă, să se descotorosească de vechea cultură (de greutatea morală a două milenii) și să creeze o nouă condiție umană.

În același capitol al cărții, „Spiritul și legea”, H.-R. Patapievici trimite, într-o notă de subsol, la interogația lucidă a lui Malraux: Este oare civilizația modernă o civilizație fără un tip uman specific? Dat fiind că Malraux a lăsat întrebarea orfană, fără răspuns, suntem nevoiți să concepem (imaginăm) unul. Da și nu. Cred că tipul uman specific civilizației moderne este cel reprezentat de personajul Michel din romanul Platforma al lui Michel Houellebecq. Un personaj „fără chip”, „colectivizat”, dezgustat de umaniști/umanism, indiferent față de soarta celorlalți, văduvit de memoria vreunui sentiment de solidaritate cu celelalte ființe umane. Un tip uman care poate admite că aparține unei civilizații care deja nu mai există (McKenzie Wark), așadar o civilizație care își trăiește inexistența – transparența. Cu un astfel de individ nu se mai poate purta „conversația neîntreruptă” cu care se deschide Partea nevăzută decide totul, deoarece „conversația neîntreruptă e o hârjoneală între îndrăgostiți, seamănă cel mai mult cu timpul iubirii sau al adolescenței, când oamenii îndrăznesc tot și pretind totul, […] trăiește din bucuria comuniunii, nu are capăt pentru că e reluată mereu de unde a fost lăsată, […] și se confundă cu viața însăși”. Or, Herzzeit s-a redus la timpul iubirii de sine. O conversație neîntreruptă cere, în primul rând, vocația prieteniei, pe care noul tip uman o întruchipează cel mult ca un accident social, trecător. Fiecare este privit ca o piesă și poate fi înlocuit cu „piese de rezervă”. Michel nu are ce „să scrie pe suflet” (v. dialogul Phaidros) și nici cu cine să converseze: conversația este dintru început întreruptă, pentru că nu mai au loc con-vorbiri, ci doar vorbiri, vor și biri, silabisiri debile, însingurate. Întrebarea care se impune acum este: Ce să aștepți pe un fond de tristețe de nevindecat? Mihail Gershenson și Viaceslav Ivanov au ajuns la ceea ce H.-R. Patapievici numește „starea de conversație neîntreruptă”: „Eu nu judec cultura, spune Gershenson, eu nu fac decât să depun mărturie: simt că mă sufoc în ea. […] Știu prea multe lucruri, iar greutatea asta mă apasă.” Când expui corespondența lor „de la un colț la altul” noului tip uman profilat de iluzia progresului moral, suferințele lor par mici chestii fără sens.

În ce „zonă” s-a petrecut anomalia irepresibilă a „condiției europeanului”? Mă voi folosi de conferința lui Heidegger, susținută în 1924 la Societatea Teologică din Marburg, Der Begriff der Zeit, în care așază sensurile Dasein-ului astfel: „…a fi în lume în așa fel încât acest fapt de a fi să însemne: a avea mereu de-a face cu lumea; a zăbovi (s.m.) în preajma ei într-un anume mod, fie al executării, al îndeplinirii sau rezolvării a ceva, fie în modul contemplării, al interogării, al determinării contemplative și comparative. Faptul-de-a-fi-în-lume este caracterizat ca preocupare […], faptul de a fi cu ceilalți; a deține împreună cu alții aceeași lume, a-l întâlni pe celălalt, a fi laolaltă în sensul de a-fi-unul-pentru-altul.” În care „occident” se mai zăbovește în preajma lumii? În cartea a XI-a a Confesiunilor, Augustin a ajuns să se întrebe dacă nu cumva sufletul este însuşi timpul: „În tine, suflete al meu, măsor eu timpurile; măsurându-te, eu măsor timpul.” Afirmăm, deci, că anihilarea timpului e consecința directă a dispariției capacității de a scrie pe suflet (a cunoaște gândul pe dinăuntru).

De acord, sufletul a fost înlocuit de lume, psihologia de instituții. Întorcându-ne la conversația neîntreruptă dintre Gershenson și Ivanov, decupăm: „Știu prea multe lucruri, iar greutatea asta mă apasă.” Gershenson este umanitatea înțepenită în ceea ce George Steiner contura ca fiind postcultură. Anume, odată localizat iadul la suprafață, după ce am învățat să-l construim și să-l punem în aplicare pe pământ, am ieșit din simetriile și din ordinea majoră a civilizației occidentale – așa cum citim În castelul lui Barbă-Albastră. În ce mlaștini înaintează postcultura? Postcultura s-ar distinge de cultură (implicit tradiție) printr-un instinct violent de anulare și înnoire, prin rutina inovației: noi (a se citi alte) spectacole, noi aplicații, noi droguri, noi dispozitive. Infernul care s-a extins în-afară e oglindit și într-o povestire (de dimensiunea unui paragraf) a lui Borges, intitulată Despre rigoarea în știință: „…În acel imperiu, arta cartografierii a atins o atare perfecțiune, încât harta unei singure provincii ocupa un întreg oraș, iar harta imperiului era de cuprinderea unei provincii. În timp, acele hărți de neconceput deveniseră insuficiente, iar societățile de cartografi au conceput o hartă a imperiului de suprafața imperiului…” Când postulăm că am construit o lume în care a devenit imposibil însuși faptul-de-a-fi-în-lume, admitem totodată că am construit un infern de dimensiunea lumii. Să fie asta pedeapsa presupunerii (omului european) că civilizația occidentală e „tot ce-i mai bun din ce s-a spus și s-a gândit”? Explicația descompunerii Europei poate fi identică cu cea a prăbușirii Republicii de la Weimar: absența republicanilor, respectiv absența europenilor.

Una dintre sentințele grele date de Partea nevăzută decide totul – barbaria noastră actuală este influențată de o teologie dispărută și de eradicarea autonomiei individuale. Trei capitole ale cărții vorbesc de vocea (!) care lipsește în Europa: creștinismul. H.-R. Patapievici deschide cazul dispariției prin George Bernanos: „Creștinismul a făcut Europa. Creștinismul a murit. Europa va muri, ce poate fi mai simplu?” Care e miza refuzului menționării creștinismului ori a lui Dumnezeu în preambulul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și din Proiectul de Constituție Europeană? O variantă ar fi cea de evacuare progresivă a creștinismului din conștiința europeană (susținută probabil de schizofrenia unui creștinism care discriminează între cei care se aliniază eticii creștine și cei care nu). Fac o întoarcere în timp: în 21 decembrie 1989 a apărut primul articol al lui S., într-o revistă literară din România. Înainte să îl trimită redacției, îi citise articolul tatăl lui care observase numaidecât, reacționând ca la o alergie: „În articolul tău apare de trei ori cuvântul comunism!” „Da, tată, dar nu am scris de bine despre comunism.” „Tu pricepi că nu trebuie să apară cuvântul comunism!?” Același principiu îl pun în lucru și cei care stabilesc politica generală a Europei: „Nu trebuie să apară cuvântul creștinism!” Așa încât să ne deprindem cu o Europa anticreștină, care dezmoștenește pe capete, și în care simpla trecere în revistă a creștinismului ori a lui Dumnezeu să ajungă să deranjeze.

Europa este traversată, ca într-un roman science-fiction, de două apusuri: apusul creștinismului și apusul individului (cel puțin, așa cum i-am cunoscut până acum). Concluzia la care aderă și H.-R. Patapievici este formulată de Joseph Weiler în Un’Europa Cristiana: „Creștinismul occidental s-a auto-ghetoizat.” „Unde a plecat Dumnezeu?” se strigă în Știința voioasă. Riscăm să vedem autoghetoizarea creștinismului ca o subîntindere a nazismului, căci atunci a avut loc o crimă „teologică” împotriva umanității: omorându-i pe evrei, cultura occidentală îi eradica pe cei care îl „inventaseră” pe Dumnezeu. Nu e de mirare că numele lui Dumnezeu este iarăși de nerostit, iar prezența Lui de neconceput. Într-un Occident supradezvoltat, comoditatea economică, conceptualizată de McKenzie Wark, este de a te autocanibaliza. La fel ca la 1900, există o predispoziție extraordinar de mare, o sete, pentru ceea ce Yeats avea să numească „mareea însângerată”/ the blood-dimmed tide. Cele două războaie mondiale nu ne-au convins că libertatea nu o poţi răscumpăra cu aur sau sânge. „Pe noi, dezvoltă H.-R. Patapievici, nu ne mai interesează ce e dincolo (ori dincolo de dincolo). Noi vrem să explorăm ce se află dincoace de dincolo.”

După H.-R. Patapievici, ceea ce a condus la prăbușirea Europei creștine și la devalorizarea Europei moderne (gata cu memoria, gata cu identitatea, gata cu continuitatea, gata cu raționalitatea, gata cu universalitatea) este post(post)modernismul care a năruit Școala timiótaton-ului (a „ceea ce este mai de preț” – Plotin). Măcelărirea ideii de Europă a fost profetizată timpuriu de Nietzsche în Voința de putere (v. „Spiritul și legea”): „Ce înseamnă nihilismul? Faptul că valorile cele mai înalte se devalorizează, inclusiv înțelegerea faptului că noi nu mai avem nici cel mai mic drept să instituim un dincolo al lucrurilor (s.m.).”

Într-o grădină a evidențelor, ocupată de civilizația vacanțelor, Partea nevăzută care decide totul mobilizează să devenim răspunzători pentru aceste realități și nu pentru această realitate („Nihilismul este consecinţa inevitabilă a reducţiei ontologice a tuturor nivelurilor de realitate la unul singur [cel fizic, material].” – H.-R. Patapievici), să nu ne împăcăm cu certitudinea că totul a fost inevitabil. Înainte ca Europa să ne părăsească, să o întrebăm: Quo vadis, Europa?, chiar dacă senzația e dureros de prozaică. Până în secolul al XX-lea, nici o altă sensibilitate înaintea noastră nu a alăturat adjectivul „murdar” cuvântului „speranță”, așa cum a făcut Jean Anouilh în Antigone (sumbra „le sale espoir”/„speranța murdară”). Tragica civilizație occidentală se manifestă ca „un copil lăsat singur când toată lumea se distrează în altă parte” (Ruxandra Novac): se poate întâmpla orice, îndeobște cazul „legii folosite împotriva legii” (v. lovitura de stat „legală” din România lui 2012) sau de-a dreptul sinuciderea Occidentului.

Europa nu trăiește sfârșitul istoriei, ci la marginea propriei istorii: nu mai așteaptă nimic și nu crede că mai are cui să-i lase moștenire rezervele de morală și de intelect (să nu ne lăsăm păcăliți – Europa integrează fără discernământ ca să-și spele păcatul colonialismului zgândărit de materialismul științific). Structura de valori a civilizației occidentale se va transforma într-un mod neprevăzut. Nu știm dacă civilizația occidentală va fi salvată de un nou creștinism, un nou umanism sau o nouă modernitate clasică (având în vedere programul atotstăpânitor de deracination – de rupere a rădăcinilor). Nu știm dacă, fără o știință a climei, am fi capabili să dăm sens proliferării inundațiilor, secetelor, extincțiilor bruște sau suprapopulării unor specii de animale (de unde dificultatea întrebării Cum am ajuns aici? și neprevăzutul „noii Europe”). Partea nevăzută decide totul este un efort (în van sau nu) de a bloca semnarea acestui „testament” criminal, ascuns de „noul tip uman” în Conceptul de timp, conferința lui Heidegger pe care deja am amintit-o: „…la un moment dat eu nu voi mai fi în preajma acestor lucruri și acestor oameni, în preajma acestor deșertăciuni, a acestor subterfugii și a acestor palavre.”

__________________

Eseul „Dominoul barbariei” a fost scris de G. Șerban, editor The Chronicle, și a apărut în n°6 al Revistei Infinitezimal, obiect arhitectonic din hârtie lehuză.

Tema n°6 este transparenţa.

Revista Infinitezimal este o revistă de jurnalism poetic, jurnalism spectral, publicaţie de ipseitate, care se adresează mai ales publicului din zona cunoaşterii exacte.

www.infinitezimal.ro

www.facebook.com/INFINITEZIMAL

n°6 poate fi cumpărat de la Librăria Cărtureşti Verona, Librăria Habitus din Sibiu, Librăriile Humanitas (Cișmigiu, Kretzulescu, GDS, Brașov, Cluj, Iași, Sibiu, Ploiești, Oradea, Galați, Piatra Neamț, Alba Iulia, Rm. Vâlcea).

x

Comentarii

comentarii