(corespondenţă din Mexic)

Pe vremea când fotografii nici nu se gândeau la Photoshop, la Hollywood avea mare trecere pictorialismul, feţele divelor păreau  din alabastru, se făceau fotografii de cinema dar şi din cele pentru împărţit admiratorilor care voiau un autograf, iar America era în criză economică. Fără nici o legătură, evident. Doar că lumea aprecia rudimentarele metode de înfrumuseţare post-click  în vremuri atât de grele în care doar iluzia poate estompa greul, mâncarea puţină, sărăcia şi certurile conjugale aferente.

La Muzeul Soumaya din Ciudad de Mexico, 100 de fotografii ale primei mexicane care avea să impresioneze Hollywoodul stau mărturie celor spuse mai sus.

Dolores del Rio, pe numele ei, fără accent pe i, căci faima şi-a câştigat-o departe de ţara în care s-a născut, ajungea în Statele Unite în 1925. O însoţea soţul dumneaei, care suferea la fel de mult într-un Mexic postrevoluţionar şi cu poftă de propăşire naţională şi în care feţe aristocrate ca ale lor cu greu mai erau tolerate.

Alături de Edwin Carewe, căruia îi venise geniala idee de a o transforma pe frumoasa mexicancă în actriţă iar pe soţul ei în scenarist, Dolores del Rio şi-a construit o carieră cinematografică impresionantă.

După primul ei film, Joanna, fotografi consacraţi ca George Hurrell au început să o imortalizeze în adevărate dovezi de glamour. Mexicanca era o mană cerească pentru cei care o priveau prin lentilă. Pielea ei perfectă lucea ireal şi nu avea nevoie de îmbunătăţiri ulterioare.

Graţie lui Tom Kelly (autorul celebrului nud al lui Marylin Monroe), lui George Hurrell şi lui Tazio Secchiaroli (fotograful lui Federico Fellini), expoziţia deschisă până în ianuarie în capitala mexicană dezvăluie o viaţă cu adevărat bogată în prieteni, bijuterii şi amintiri.

Dolores del Rio apare, în fotografiile expuse la Muzeul Soumaya, alături de Diego Rivera, Frida Kahlo, Sophia Loren, Elvis, Presley, Marlene Dietrich şi Orson Welles (cu care a avut o furtunoasă poveste de dragoste din cauza căreia, de altfel, a trebuit să părăseasca Statele Unite, intrând într-un con de umbră pentru mulţi ani).

O vedem apoi în Spania, copilă plecată în vacanţă, şi în fotograme din filme demult uitate. Toate, dovadă că actriţa se înşela amarnic când se credea urâtă, căci codiţele ei negre nu se puteau compara cu buclele blonde ale colegelor de la scoala franceză pe care o urma.

De unde să ştie ea că, ani mai târziu, tocmai acel negru pana corbului, acea piele ca de sidef, ochii mari şi migdalaţi şi guriţa-inimioară aveau să frângă inima admiratorilor? Nu degeaba Marlene Dietrich le spunea, cândva, jurnaliştilor, că cel mai frumos chip de la Hollywood îi aparţine lui Dolores del Rio.

Comentarii

comentarii