Desigur că-n ţinutul acela exista o staţie meteo care înregistra, măsura şi prevedea precipitaţiile buclucaşe. Astfel, oamenii ştiau din timp că trebuie să-şi ia cu ei batiste, şerveţele şi o privire mai înţelegătoare. În fiecare seara, îmbrăcată impecabil îşi făcea apariţia pe ecranele postului de televiziune local, o sirenă. O sirenă adevărată. Jumătate peşte, jumătate femeie. Simona Sensual i se spunea, probabil datorită temperamentalei sale cozi străvezii. Uneori ea anunţa plânsete pe arii extinse, alteori plânsete însoţite de descărcări electrice şi nu de puţine ori plânsete sub formă de lapoviţă şi ninsoare. Astfel, şoferii îşi scoteau cauciucurile de iarnă la timp şi cel puţin nu riscau să mai alunece în penibil încercând să se eschiveze sau să sfideze bocetul. Toate acestea erau posibile datorită acelei staţii meteo de ultimă generaţie, importată de la egiptenii antici. Aceasta putea spune cu exactitate când şi cât vor plânge femeile acelui ţinut.

Satul Sansloi se îndepărtase atât de mult de cer, încât nu mai ştia să fie ziuă, nici ploaia nu mai putea să scalde ţarina în viaţă. Era format din două alei intersectate, iar la răscruce se afla o fântână. Poveştile bătrânilor spuneau că pe vremuri în sat poposeau mulţi drumeţi şi că aceea fusese o aşezare binecuvântată. Drumul care lega satul de restul lumii dispăruse complet, odată cu secarea râului lângă care se afla. În Sansloi locuiau nu mai mult de o sută de oameni, toţi de vârstă medie, bătrânii pieriseră cu toţii şi niciun copil nu se mai născuse pe acele meleaguri de ani.
Pe fântâna din centrul satului era o tăbliţă, pe care se putea citi, cu litere topite în fier, următoarea inscripţie: „Jertfa voastră izvorâtă din ochi şi din suflet să-mi daţi, iar eu vă voi dărui şi suflet, şi viaţă, şi bucurie în pântece”. Nimeni nu părea să ia în seamă sau să înţeleagă aceste cuvinte, socotindu-le rodul unui fierar care locuise în sat în urmă cu foarte mulţi ani, nimeni nu le mai ţinea socoteala, şi despre care se spunea că a înnebunit când soţia sa şi-a dat duhul în râu, în incercarea de a-şi salva pruncul în primejdie. Fusese ultimul copil în sat, iar pe ea, ultimii bătrâni o socotiseră a fi ultima femeie în acel ţinut unde spiritul se prăbuşise iar oamenii nu mai aveau grija să îl aducă înapoi. Oamenii uitaseră să iubească, femeile nu mai ştiau să plângă. Nicio lacrimă nu mai căzuse în fântâna fierarului iar satul a dispărut în nefiinţă şi nimeni nu mai ştie unde a fost. Au rămas în urmă doar cele două alei pustii, iar în perimetrul lor iarba a uitat să mai crească, păsările nu au ştiut să mai zboare.