…a tras un part, iar noi ne-am uitat la el cu dispret, ca apoi sa ne dam imediat seama cat de ridicoli deveniseram si sa izbucnim toti trei in ras. Suzuki, Yamahara si cu mine.
Cele cateva zile de cules fructe, monotone, lungi ca balele lasate de o vaca lesinata, ne-au acoperit cu un strat gros de nisip umed, greoi, ca cel pe plaja de la Okinawa, insa lipsit de rasetele si veselia din acea zona, si ne-au facut sa uitam complet de cum eram inainte. De cum eram cand l-am intalnit prima oara pe Suzuki – decisi sa invatam tot ce putem si sa facem tot ce ne sta in putinta sa ajungem maestri zen, dar nelipsindu-ne zambetul de pe buze, glumele de pe varful limbi si jocurile din minte.
Ne-am oprit curand din ras, supraveghetorul se uita insistent la noi, privirea lui avand stralucirea si malitiozitatea unei katana in mana unui gaijin.
- Oare maestri Zen trag parturi? ma intreba in soapta Yamahara.
- O sa aflam cand o sa ajungem noi insine maestri, i-am spus pe un ton serios, amintindu-i ca o mustrare scopul nostru. Mustrarea de altfel fara motiv.
- Eu am sa trag parturi si cand am sa fiu maestru, spuse Suzuki inabusindu-si un hohot de ras.
Nu se schimbase deloc de cand l-am intalnit pe camion. Aceeasi ochi calmi, patrunzatori, aceleasi glume proaste, care daca ar fi auzite de vreun supraveghetor l-ar fi costat mult mai mult decat limba. Dar probabil asta inseamna sa fii maestru Zen. Sa fii impacat cu tine insuti, sa nu ai nimic de ascuns, sa spui ce crezi, cand vrei si unde vrei. Sa ai stapanire de tine si sa intelegi viata.
Poate.
Am continuat sa culegem fructe, din cand in cand, simtind in aer un miros lanced de mancare stricata si prelucrata. Suzuki chicotea. Dar mie nu mi se mai parea o gluma atat de buna.

a intrat pe thechronicle.ro şi a scris articolul “Pe cai!”
Noi, învăţăceii, am primit îndată un update al maestrului Suzuki pe twitter, am crezut că e o misiune nouă şi am sărit grămadă pe caii speriaţi.
Suzuki Roshi a început să râdă în hohote.
În curând ferma răsuna a zâmbet şi voie bună.