S-au intamplat multe in gara, dar una din intamplari inca ma face sa ma intreb daca exista asa ceva.

Au trecut multi ani de atunci, eram elev. Veneam dintr-o tabara cu colegii. Asteptam toti trenul spre casa. Treizeci de nebuni, imprastiati printe bagaje. Unii jucau lapte gros, altii imparteau carti de joc pentru un wist. Imi lasasem rucsacul langa celelalte si ma duceam sa-mi cumpar tigari. Abia ma apucasem de fumat ca orice pusti prost si iresponsabil.
Pe o bancuta, exact langa chioscul cu tigari, statea o batranica. Hainele ei, desi curate si ingrijite erau vechi si roase de timp. Palaria avea inca o culoare descifrabila, dar restul nu se putea spune ca stiai ce culoare a fost la inceput. Dar nu asta m-a atras la aceasta imagine, ci un buchet de flori care parea ca are o mie de ani, pe care il tinea batranica strans in pumnul stang. M-am uitat mai atent, babuta zambea, ochii ii erau atat de vii si de nerabdatori, cam cum fusesera ai mei cu o seara inainte cand ma sarutasem cu una din colege.
- Cine e babuta? intreb eu pe vanzatoarea de la chiosc.
- E nebuna,saraca. Eu o stiu de cativa ani. In fiecare seara sta aici pe bancuta si asteapta pe cineva. Lumea spune ca face asta de multi ani.
- Poate isi asteapta nepotii…spun eu. Nu prea ma puteam gandi ca ar putea astepta cineva de varsta ei,decat nepotii.

M-am indreptat spre ea si am intrebat-o daca pot sa ma asez langa ea.
- Da maicuta, poti sa te asezi. Eu il astept pe mandrul meu.
-Poftim???….”mandrul” termen pe care nu prea il foloseam, dar intelesesem ca era vorba de un iubit. La varsta aia? Vai, ce scarbos…Ce vreti? Eram un copil.
- Da, s-a inrolat in armata, a plecat la razboi dar se intoarce, mi-a promis.
- Ce razboi mamaie?…in capul meu era o confuzie totala, nu stiam de vreun razboi in ultimii ani.
- Cu nemtii. Dar stiu eu ca trebuie sa vina.
Singurul razboi cu nemtii care imi venea in minte era al doilea razboi mondial , dar se terminase de 50 de ani. Saraca, era nebuna. Incepeam sa ii dau dreptate vanzatoarei. Dar nu-mi venea sa plec de langa ea, era ceva in ochii ei care ma intriga.
- Te uiti la mine ca sunt batrana, dar sa stii ca eu il iubesc pe Stefan, ca in prima zi cand l-am vazut.
- Cine e Stefan, mamaie?
- Logodnicul meu. Ne-am, logodit in noaptea dinainte ca el sa plece la razbel. A promis ca vine sa ma ia de nevasta. Si eu il cred. Mereu s-a tinut de cuvant.
- Mamaie, dar stii ca razboiul s-a terminat de mult, nu?
- Sunt convinsa ca mai are ceva de rezolvat si vine. Stii ce frumos imi spune poezii? Tatal lui era invatator, si l-a invatat sa scrie si sa citeasca. Imi citea si mie seara cand veneam de la camp. Si e chipes, cu mustacioara aia a lui.
Ochii ii straluceau cand vorbea despre el, si parca mai avea un pic si plangea de bucurie. Nu e greu sa impresionezi un pusti, dar privirea aceea m-a bantuit mereu. Cum putea o femeie sa iubeasca pe cineva atata timp? Si fara sa-l vada timp de 50 de ani.
- Toti spun ca sunt nebuna, ca nu mai vine, dar eu stiu ca vine, nu-I asa ca o sa vina?
- Pppaii….nu stiu ….ma balbaiam si nu puteam spune mare lucru, eram fascinat de lumina interioara pe care o raspandea batrana cand vorbea.
- E inalt, subtirel, mereu Il visez, parca il vad la usa mea.
Imi aprind o tigara.
-Si el fumeaza, si isi tine chistocul, asa, intr-un colt, smechereste.
Ma pufneste rasul, si ma innec.
-Maica, esti bine? Ia zi-mi tu mie, tu de ce stai cu mine aici? Nimeni nu sta niciodata cu mine, toti rad de mine.
Si eu ma intrebam de ce stau acolo. Ma chemau colegii sa joc carti cu ei, dar ceva imi spunea sa raman acolo.
- Eu nu am nici o bunica, ale mele au murit cand eram foarte mic, si mereu am fost invidios pe cei care aveau. Cred ca de aia stau aici cu matale, ma gandesc ca poate asa aratau bunicile mele.
Imi puse o mana pe cap si-mi zambi frumos.
-Prichindelule. Vrei sa-ti spun ce cadou mi-a facut Stefan inainte sa plece?
uite , vezi margelele astea? Si florile pe care le tin in mana in fiecare seara.
- Il iubiti mult…iubire…un subiect pe care il stiam doar din carti, iar acum aveam in fata ceva real, sau , oricum ,ceva ce parea real, in ciuda tuturor celor care nu credeau.
- E sufletul meu, e inima mea, il astept mereu aici, ca stiu eu ca vine. Tu nu crezi ca o sa vina?
In momentul acela se anunta trenul meu. In cinci minute urma sa parasesc acea gara de munte.
- Mamaie, eu trebuie sa plec. Imi vine trenul.
Batranica ma ia in brate, si ma pupa pe frunte.
-Mergi cu bine, piciule. Eu cred ca in seara asta vine Stefan.
- Si eu cred ca vine, sunt convins de fapt….vorbea gura fara mine. Sarut mana.
Am inceput sa ma grabesc spre locul unde se aflau colegii mei. Mi-am luat rucsacul si asteptam sa ma urc in trenul ce intra in gara.
Dupa ce ne-am urcat cu totii, m-am asezat la geam s-o mai vad pe batranica. Era tot pe bancuta, cu zambetul pe buze, cu florile tinute strans in mana si se uita in zare. M-a tulburat mult acea imagine, si acum cand ma gandesc mi se pare ireal, din alta lume. Mi-am dat seama de ce i-am zis ca si eu cred ca ii va veni iubitul: pentru ca acela era visul ei, pentru el traia. Fusesem invatat de mic sa nu omor niciodata visul unui om, pentru ca de multe ori face mai mult decat viata lui. Pana la intalnirea asta nu intelesesem deloc, dar atunci incepusem sa realizez ce inseamna sa traiesti un vis toata viata.