Cititorule, cine ți-a sucit mințile?

Să încep cu certitudinile (That’s philosophically self-evident, o tot repetă, mai în glumă, mai în serios, tinerii nu-prea-furioși ai lui Barnes): faceți mica investiție estetică de a vă lua The Sense of an Ending, căci cine știe când mai prindem o ediție așa frumoasă (care să nu coste, desigur, o avere, ci, iată, doar vreo 7 euro, și nu pot să nu mă gândesc la prețul cărților de la noi și la concepțiile absolut primitive, jignitoare la adresa cititorului, ale editurilor în privința designului de carte; cu 7 euro iei probabil o carte banală de la Humanitas care ți se va desface la cotor de la prima lectură sau, OK, o cărticică și jumătate din colecția de pe noptieră, dintr-alea legate atât de strâns că nici nu le poți deschide, zici că-s pe arc, mai ai nițel și-ți prind și degetele înăuntru, sau una la fel de banală de la Polirom, meschină și lucioasă, cu paginile alea albe imaculate de-ți fut ochii; deci bun-simț și creativitate zero. Dar am prea deviat).

Cartea lui Barnes a luat Man Booker Prize în 2011 și oriunde îți arunci privirea, de la Rontziki („îmi place Julian Barnes, iar această carte mi-a satisfăcut nevoia de analiză, de despicat firul în patru, dar mi-a atins şi sufletul” – Rontziki, iartă-mă că tot pe tine mi-a cășunat, dar prea le zici bine și prea mă gâdilă la ureche numele tău – Rontziki – care-i povestea lui oare?) la New York Times, deci din est până-n vest și-napoi, n-ai să găsești nici o cronică… nu zic negativă, dar nici măcar cu îndoieli și rezerve; deci în principiu mergi la sigur, n-ai emoții – acu cât să faci pe „Gică contra” și pe chițibușarul de dragul contrazicerii sau ca să crezi că ieși din turmă.

În fine, voiam să fac acu un soi de recenzie, dar văd că nu mă pot concentra pe miez. Am mai spus-o alte dăți, după cum fiecare își deapănă „povestea de amor” cu câte-un scriitor: după Papagalul lui Flaubert (citită și răscitită) am zis că, gata, am dat peste autorul meu preferat. De altfel, în bibliotecă am vreo 10 cărți de-ale lui, unele citite, altele începute și abandonate, altele răsfoite; cert e că parcă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici un adevăr despre „relația” mea cu Barnes; vreau să-mi mai placă „din prima”, ca la papagal, vreau să mă convingă de la cap la coadă, fără să fac vreo concesie la lectură sau s-o bag pe autosugestie ca să fie bine la toată lumea.

Am terminat aseară The Sense of an Ending, în minunata ediție din dreapta. N-am reușit să mă leg în nici un fel de cărțulia asta, nu m-a atins cu nimic, ca și cum mereu am tot așteptat altceva, ca și cum, într-un fel, am fost de la bun început desincronizată cu „povestea”, ceea ce a dus la mici frustrări iritante. OK, mai degrabă am căzut în capcană, pentru că ultimul sfert de carte parcă-ți dă cu ceva în cap și, vorba aia, rămâi prost; exact ca Tony, naratorul, așa cum o ține pe tot parcursul romanului, într-o cvasi-inocență lucidă, și așa cum îl găsești și la sfârșit – că n-a înțeles nimic din viață, că nici n-ai cum să înțelegi ceva. Atunci, celălalt refren al cărții, care cade de fiecare dată ca o sentință nemiloasă și parcă și de prost-gust în repetitivitatea ei obsesivă, ca o glumă proastă – You (still) don’t get it. You never did, and you never will. – ți se lipește și ție, cititorule, pe frunte, așa, ca un posibil epitaf, zice Tony, marcat și el, într-o dulceagă autoironie, de propria nimicnicie, pierdut într-un joc alunecos al memoriei și al remușcărilor, copleșit acu la final de confortul căldicel al unei vieți în care n-a vrut să supere pe nimeni și nimeni să nu-l deranjeze înapoi, o viață cuminte, oarecare, fără scăderi majore, dar și fără măriri spectaculoase. Ecuația rămâne însă în ceață când vezi ceilalți termeni, Veronica și Adrian – ce ar avea de spus, în schimb, destinele lor? –, personaje care oricum rămân mai degrabă niște întruchipări ideatice (așa, cam cum era pe la Camil Petrescu, lol), nicidecum oameni vii. Am închis cartea și am început să râd stupid de una singură, râsul ăla nervos și absurd, din care nu înțelegi nimic. Apoi senzația aia când tocmai ai aflat c-ai fost înșelat, dar ai fost prea prost ca să-ți dai seama. De unde mi se reconfirmă părerea că o carte nu trebuie neapărat să-ți placă și gata ca să ieși câștigat la lectură.

Una dintre temele principale în The Sense of an Ending – teme și idei care, ce-i drept, nu-s nici noi, nici puse într-o formă memorabilă, aș zice – este timpul trăit vs timpul povestit, dacă vrei, prezent vs memorie (& variațiuni) și cum, în contextul ăsta, totul e relativ – ca să trântesc clișeul –, sensul și perspectiva generală ne scapă, în timp ce memoria încearcă să umple goluri, să refacă și să reinterpreteze trecutul personal (dar degeaba, răul a fost făcut, remușcările nu te mai consolează). Da, nimic nou sub soare – și chiar și pornind de la premisa că un mare scriitor nu trebuie să spună lucruri noi (adică bizarerii scoase din nu-știu-ce-cotlon-obscur-al-conștiinței-lui), ci exact lucrurile alea profund adevărate, izbitor de adevărate, pe care le știai, le intuiai deja, tot mi se pare că Barnes rămâne undeva într-un spațiu al reflecțiilor mai degrabă comune, „de bun-simț”, care, cel mult, îți pot produce vreo lentoare nostalgică, fără o țintă anume (asta dacă excludem gândul prea general „la propria viață/moarte”, la care oricum orice mostră literară trimite într-un fel sau altul).

Și inevitabil, prin forța împrejurărilor, că na, așa s-a nimerit – și poate că greșesc – compar ultima carte a lui Barnes cu ce am citit imediat înainte, Enduring Love a lui McEwan (scriitor mai pe gustul meu, dac-ar fi să fac o ierarhie strict intimă), și să vezi aici „pluriperspectivism”, analiză infinitezimală pe fiecare bucată de gest, suciri și răsuciri de memorie (o memorie a prezentului, ce-i drept, sau a unui trecut proaspăt, dar nu cu necesitate mai ușor de asamblat decât experiențele erotico-intelectuale din urmă cu 40 de ani, în cazul lui Tony). Pe un spațiu narativ limitat „pe orizontală” (în fond, trei personaje și o intrigă minimală), McEwan lucrează perfect „pe verticală”: adâncește privirea și analiza până unde nici nu te aștepți, ba chiar te întrebi exasperat și extaziat până unde mai poate merge. Și aici am căzut, pentru o clipă, în capcană: mi-a trecut prin minte varianta că Jed Parry, nebunul întru iubire și Dumnezeu (de unde și gluma Clarissei, a secret gay love affair with a Jesus freak), ar fi numai produsul imaginației dezintegrate a lui Joe… Dar asta-i altă căciulă!

[Coperta ediţiei în limba română a fost făcută de Anagrama]

Comentarii

comentarii

Scroll to top