Cioc cioc la poarta Şcolii de la Buneşti

În amintirea bunicilor noştri care cumpărau de la stat doar energie electrică şi gaz, dar şi în contextul unor obișnuințe moderne care ucid în noi cele mai vechi și fireşti deprinderi, aş dori să înfiinţez un ţinut al reînvăţării, propunere adresată bărbaţilor şi femeilor care simt că, pe drum, au uitat ceva. Vom începe prin a săpa un puţ, ne vom bucura de apă, vom adăuga o plită, un horn, hornului îi vom face o prispă,unii vor înfige pentru prima dată un cui, alţii cuiele arunca-le-vor în vulpile roşii ori iepuri mici, vom reînvăţa să aprindem focul cu amnarul şi ne vom uita la el nopţi în şir, cum arde o pasăre cît un viţel, vom învăţa să punem un acoperiş şi ne vom bucura de cer suindu’ne pe dînsul, vom reînvăţa să călărim şi să cădem, să facem o roată, un butoi – căci e nevoie, taică, vom învăţa cînd să semănăm şi cînd trebuie să culegem. Vom reînvăţa să facem gard, o poartă, o gaură, o cheie. Cu bunăvoinţa Şcolii de la Buneşti şi, mai ales, inspirat de ea, acest lucru chiar s’ar putea întîmpla.

Şcoala de la Buneşti. Anul de naştere: 2008

Ce se poate întîmpla cînd se întîlneşte un arhitect cu un specialist în istoria Bizanţului? Arhitectul, ne referim la Ana-Maria Goilav, visa la o şcoală de arhitectură experimentală care să aibă harul de a folosi materialele şi tehnicile tradiţionale într-un chip nou, spre folosul atît al tînărului arhitect, cît şi al satului, cît şi al oraşului contemporan. Istoricul, Petre Guran, avea un proiect pentru un altfel de învăţămînt, în care accentul să cadă pe formarea personalităţii şi folosirea ulterioară a cunoştinţelor. Dar şi un teren de patru hectare şi jumătate.

Terenul, locul nu e nicăieri, altfel nici nu ar fi. “Acum vreo 600 de ani, trei războinici pecenego-cumani, Tocsaba, Ţalapie si Lifoe, luau în stăpânire valea inferioară a râului Vâlsan, aproape de vărsarea acestuia în râul Argeş. De la ei a pornit astfel coagularea firavelor asezări valaho-slave în câteva sate moşneneşti pe firul văii. Tocsabă, Ţalapie si Lifoe au devenit móşii pe care au umblat acele sate în secolele următoare. În secolul al XVII-lea armaşul Bunea şi alţi boieri ctitoriră o mănăstire pe aceste meleaguri împreună cu moşnenii locului. (…) Numele Şcolii se trage de la moşia unui neam boieresc eponim cu satul, cunoscut până în secolul al XIX sub numele Bunescu, a cărui singură branşă supravieţuitoare sunt descendenţii lui Ene Bunescu, care au purtat şi numele de familie Enescu. Moşia Enescu din comuna Buneşti, după organizarea teritorială interbelică, cuprindea satele Buneşti, Măneşti, Zărneşti, care circumscriau moşia acestui neam. Astfel numele şcolii va desemna şi el o regăsire a unei istorii uitate şi persecutate în ultimii 50 de ani.”

Aici, Ana-Maria Goilav şi Petre Guran pun, în anul 2008, prima piatră a unei şcoli ce se adresează în primul rînd arhitecţilor şi artiştilor, celor care vor să construiască şi să regăsească tehnicile de construcţie şi ritmurile de viaţă tradiţionale. Al doilea înţeles ar fi cel al regăsirii măsurii (mai puţin înseamnă mai mult), iar al treilea înţeles este regăsirea sensului şcolii: “celor care vor să citească un dialog de Platon pentru înţelepciunea pe care o evocă si nu pentru o carieră universitară”.

Rezumat

Construcţie, tradiţie, lecţii de înţelepciune şi de regăsire. Expediţii şi seminarii. Construcţie, simplitate. Lecţii de iubire. Cu meşteri din Zărneşti şi Retevoieşti, cu Andrei Pleşu, Neagu Djuvara, Şerban Sturdza, Paul Gherasim, Theodor Paleologu, Barbara Wally, directoarea  Academiei de vară de artă din Salzburg şi foarte mulţi lectori tineri.

Un proiect în slujba căruia se află Ana-Maria Goilav, lector arhitect la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti, bursier al Accademiei di Romania la Roma  cu un proiect despre sanctuarele centrale ale creştinismului timpuriu şi Petre Guran, Doctor în Istorie, doctorat obţinut la Paris, cercetător în cadrul Institutului de Studii Sud-est europene al Academiei Române, specialist în istoria Bizanţului, visiting professor la Princeton.

ps: în verile 2008 şi 2009, pentru studenţii Universităţii „Ion Mincu”, proiectul obligatoriu de practică s-a echivalat cu proiectul Şcolii de la Bunesti. Sper ca Şcoala de la Buneşti să convingă şi Conservatorul, Academia de Teatru şi Film şi Literele.

Sună clopoţelul sfîrşitului de articol. Autorul, în pantaloni scurţi, cu plete, a fost oprit de doamna profesoară pe culoar iar ea cu dragoste l’a tras de urechi. Nu a încercat să fugă, nu. Ci a profitat de ocazie pentru a ridica întrebări.

CS: Piatră şi lemn. Ce are termopanul? Albe şi catifelate sînt mîngîierile şi tăcerile lui. Catifelat şi tăcut e însuşi Dumnezeu.

Ana-Maria Goilav: Termopanul alb? La început mângâie, apoi zgârie şi se îmbâcseşte iremediabil. Ai văzut plastic zgâriat. Dumnezeu întâi ceartă şi mai apoi mângâie. Termopanul nu dă lecţii. Pământul şi lemnul sunt profesori vii, care răzvrătesc la arhitectură. Care bucură tinereţile şi îl învaţă să îmbătrânească pe cel care le locuieşte. Dacă în termopan Dumnezeu tace, prin pământ şi lemn Îi place să vorbească.

CS: Mă gîndeam la un proiect dedicat oamenilor moderni, sclavi ai tehnologiei, pentru care căderea netului reprezintă venirea apocalipsei: să reînveţe cum să aprindă cu amnarul focul, să sape un puţ de fîntînă, să înveţe să vîneze, să prindă peşte doar cu o nuia şi fără mulinetă ultimul răcnet, să pună o roşie, să mulgă o vacă. Îi primiţi la Şcoală? Mă gîndeam că un astfel de proiect v-ar fi necesar şi pentru obţinerea finanţării – şi apropos de finanaţare: aţi fost ajutaţi financiar în acest demers?

A-MG: Şcoala de la Buneşti este dedicată oamenilor, care au aici libertatea de a hotărî singuri cât de moderni vor să fie. Mi-aş dori ca Buneştiul să reprezinte nu o apocalipsă ci mai degrabă o Apocatastază (restaurare a creaţiei în starea paradisiacă), adică o înnoire a tuturor, atât a omului cât şi a locului. De fapt aici e locul în care îţi vine să arunci undiţa cu totul şi să vezi dacă poţi pescui cu mâna. Apoi arunci bricheta fiindcă să aprinzi focul cu amnarul e o bătălie câştigată, ca şi mulsul vacii sau plantatul unui răsad din care la primăvară iese o roşie adevărată. Cred că pentru omul modern nu poate fi nimic mai modern de atât, adică de „actual” în sensul etimologic al cuvântului (adjectivul latinesc modernus însemnând nou, recent, ca derivat al adverbului modo – acum, în clipa de faţă). Dar acestea toate nu sunt decât corolarul şcolii, fiindcă aici venim pentru grădina lui Academos şi pentru atelierul lui de arhitectură.

Anul acesta, la contribuţia proprie a coordonatorilor Şcolii s-au adăugat finanţările Uniunii Arhitecţilor din România şi Administraţiei Fondului Cultural Naţional.

CS: Nu’mi ştiu strămoşii, le’am uitat chipurile, mulţi au murit prin războaie: lemnul, piatra mă ajută să îi regăsesc?

vlad-rahotaA-MG: Termopanul sigur nu. Te pomeneşti însă, atunci când ciopleşti cuie de salcâm, că te întrebi dintr-o dată cine ţi-or fi strămoşii. Un alt efect secundar este acela că începi să te gândeşti şi la omul modern care ciopleşte lângă tine, cine e, la ce se gândeşte, ce aşteaptă…

CS: Lemn şi piatră: termopanul vine de la Diavol?

A-MG: Sticla colorată pe care indigenii dădeau aurul în Lumea Nouă e de la diavol?

CS: Cînd gura şi trupu-mi sunt slobode şi însetate, lemnul şi piatra îmi pot arăta drumul Lui?

A-MG: Dacă eşti însetat şi de altceva decât de cola se poate. Deşi experienţa primelor cinci zile la Buneşti arată că, după ce arunci mulineta şi bricheta, arunci şi cola.

Am mai avut o singură întrebare pentru Petre Guran: Îmi pot îngropa demonii la temelia următoarei construcţii a Şcolii?

Petre Guran: Da,cu condiţia să fie daimoni binevoitori şi nu trebuie să-i îngropi, ci doar să-i pui la treabă.

img_0491plesu2plesu3img_2094

Comentarii

comentarii

Scroll to top