Deşi a lăsat moştenire peste o sută de compoziţii clasice, pianistul german Hans Otte figurează cu numele doar în certificatul de naştere şi de deces. Adică, de ce să renunţăm la Ion, când mâine-poimâine mostre de ADN uman, încapsulate cu material incubant, vor fi împroşcate în toate galaxiile cunoscute, în speranţa unui viitor care ne separă? Spiritualitatea europeană este cu siguranţă o deviaţie, iar de fiecare dată când vom gândi trecutul istoric, vom fi blestemaţi să întoarcem capul de ruşine. Cunoaşterea nu a fost o ţintă bine aleasă. Dar, c’est la vie, nu mai e nimic de reparat, în termenii raţionalităţii. Am ajuns aici şi nu e cazul să ne plângem de milă: încă supravieţuim. Adorno lăsa să se-nţeleagă că, după Holocaust, nu se mai poate scrie poezie. Celan spunea că un poet nu ar renunţa niciodată la scris, chiar dacă este evreu şi versurile lui sunt în germană. Dar când mi-am adus aminte că Celan s-a sinucis, am ştiut că acesta e semnul limpede, că omul, din momentul în care a cauzat oroarea, nu mai poate fi decât prizonierul cuvintelor nu. Cuvântul genocid apare scris pe toate paginile cărţii lui Hans Otte, iar efortul său, reliefat prin Das Buch Der Klänge, poate fi definit prin două fraze simple: nu am văzut nimic din ceea ce am compus; am transmis doar ceea ce au văzut alţii. Câteva fragmente din Das Buch Der Klänge au fost folosite în filmul-eseu Notre musique (2004), semnat de J.-L.Godard, care a ajutat atât de mult la o reconfigurare a traseului urmărit de Hans Otte în cartea sa. Gestapo, Hannah Arendt, Sarajevo, Je est un autre, Homer, 1945, Mostar, lumea de dincolo, Camus şi problema suicidului, Lévinas pot fi posibile repere pentru destinaţia sunetelor lui Otte. Hans Otte a reuşit acest lucru extrem de rar, de a depune mărturie pentru lucruri ce încă aveau să se întâmple. Începutul şi sfârşitul „cărţii sunetelor” descriu, cred, fericirea de la începutul şi sfârşitul presupus al omenirii, contrapusă cu un îndelung dezastru intermediar. Bertrand Russell, de altfel un optimist greu de depăşit, credea că fericirea şi liniştea nu vor apărea decât atunci când omul va dispărea complet din conştiinţa Universului. Am rătăcit în această lume ca o pagină albă, în aşteptarea cuiva care să o umple sau, la fel de bine, să o ardă. Iată că Das Buch Der Klänge este tratamentul pe care Hans Otte a ştiut atât de bine să-l aplice acestei istorii barbare a umanităţii. Das Buch Der Klänge, compusă între 1979-1982, rămâne ultima lucrare pianistică semnificativă a Europei.

(Hans Otte – Das Buch Der Klänge, Part III; performer – Herbert Henck)

ytaudio(Bh4KbYNVx-s)

Comentarii

comentarii