Câteodată, nu de fiecare dată, atunci când în urma vreunui accident sau boli, se duce vreun membru, fie el ochi, mână, picior, doar acestea ne vin repede în minte, sau poate pentru că dorim să alungăm din minte dureri pricinuite de pierderi mai mari, imposibil de înlocuit, ducă-se un dinte, dar nu toţi, ducă-se părul, dar nu capul, poate e şi scris să piară un om drag, dar toţi în aceeaşi clipă?, câteodată şi nu de fiecare dată, câţi nu s-au târât fără sprijin?, apare, dar nu din senin, o cârjă care să înlocuiască membrul dispărut şi să sprijine corpul rămas în viaţă.

Persepolis cred că face parte din această categorie: un artefact, imagotrăit de Marjane Satrapi, care nu poate substitui milioanele de vieţi pierdute în istoria recentă, dar care depune mărturie despre acestea şi care poate ajuta o fiinţă şi o ţară să meargă mai departe şi să povestească despre tot ce s-a întâmplat. Un artefact care să amintească de membrul pierdut, să vorbească sau să mângâie, chiar dacă este doar o reproducere.

Persepolis te face să te înfiori sau să râzi cu lacrimi şi nu credeam că e posibil ca un roman grafic să fie atât de emoţionant: romanul reprezintă de fapt autobiografia unei fetiţe (şi istoria unei ţări) care trăieşte înlăturarea şahului, instaurarea republicii islamice, revolta, maturizarea, care înregistrează făţărnicia politică şi religioasă, schimbarea moravurilor. Ochiul-proteză al Marjanei Satrapi sprijină în mersul mai departe atât istoria mare (a Iranului) cât şi pe cea mică (dacă putem scrie cuvântul mică ţinând cont de arborele genealogic despre care puteţi afla, pe scurt, aici).

Marjane Satrapi, Persepolis, traducere din limba franceză de Mihaela Dobrescu, Editura Art, 2010

Comentarii

comentarii