În 1976, Derrida scria în jurnal: „Dacă credeți că mă puteți înțelege citind-mi jurnalele, mai gândiți-vă o dată”. Adam Shatz recenzează în London Review of Books biografia lui Derrida, întocmită de Benoît Peeters, în 6021 de cuvinte, ca să fim statisticieni până la capăt. Derrida se temea, în primul rând, că jurnalele lui vor ajunge privilegiate în fața operei sale filosofice sau, mai rău, vor fi folosite drept un mijloc de a sparge obstacolul interpus între el însuși și cititorii săi. Derrida, care a murit în 2004, nu și-a scris niciodată memoriile.

Totuși, a scris constant despre el însuși, a scris, în cuvintele biografului Peeters, „memorii care nu sunt memorii” (ex.: Circumfession). Peeters, care a scris înainte biografia lui Hergé, creatorul benzilor desenate Tintin, nu este un derridean. După Adam Shatz, Benoît Peeters a condus o muncă de cercetare eroică, intervievând mai mult de o sută de prieteni și cunoștințe ale lui Derrida. Dar principala sursă de informație a lui Peeters a fost însăși opera lui Derrida: peste optzeci de cărți, precum și numeroase scrisori și jurnale din arhivele Franței și ale Universității din California, unde a predat mai mulți ani.

Derrida a păstrat tot ce a scris. Orice ciornă o privea ca un indiciu, aproape ca o emblemă sacră a supraviețuirii, iar tot ce a scris, inclusiv poezia, avea fundamente filosofice. Primele lucrări ale lui Derrida au fost scrise sub influența decolonizării. Prima carte, o traducere a Originii geometriei a lui Husserl (43 de pagini), precedată de o introducere de 170 de pagini, a fost publicată în 1962. Dar abia în anul 1967 se va remarca prin publicarea a trei studii privite ca o declarație de război structuralismului: Speech and Phenomena (un alt studiu asupra lui Husserl), Writing and Difference, o colecție de eseuri publicare inițial în publicațiile Tel Quel și Critique și capodopera sa Of Grammatology:

In all three books, Derrida’s argument was that Western thought from Plato to Rousseau to Lévi-Strauss had been hopelessly entangled in the illusion that language might provide us with access to a reality beyond language, beyond metaphor. (…) Even Heidegger, a radical critic of metaphysics, had failed to escape its snares. This illusion, according to Derrida, was the corollary of a long history of ‘logocentrism’: a privileging of the spoken word as the repository of ‘presence’, at the expense of writing, which had been denigrated as a ‘dangerous supplement’, alienated from the voice, secondary, parasitic, even deceitful.

Mai multe despre acest filosof provocator, puteți citi aici, în amplul studiu al lui Adam Shatz.

Comentarii

comentarii