Asfințitul crailor

mateiu-i-caragiale_craii-de-curtea-veche_400x665Se fuge ca pe casa scărilor de „Craii de Curtea-Veche”, însă (până la urmă, și cel care minte se gândește la adevăr, nu?) povestirea lui Mateiu Caragiale amintește, în mod profesionist, de formularea vieții, unde viața, lovindu-se necontenit de imposibilitatea formulării, e trăită numai la nivelul formulării (fraze cu scopul tocmai de a menține în umbră ce era imposibil de formulat, adică esențialul: „L-am însoțit ascultându-l cu o plăcere crescândă în umbra acelei seri aproape mistice căreia el îi răsfrângea în ochi albastrul adânc” sau „Bătrâna pe care o vedeam în oglindă, spilcuindu-se între lumânările devreme aprinse, fusese una dintre cele trei nestimate pentru cari sângeraseră atâtea inimi”). „Craii de Curtea-Veche” (prea puțin interesantă, deci, factura și proiecția ei; pentru că, inutil să adaug, deși se uită: toate poveștile sunt identice privind esențialul, și aceste povești fundamental identice sunt toate niște povești de groază; și, când avem de-a face cu moravuri, avem de-a face cu o lume imorală în care să fii moral este imoral; care e rezolvarea? nu știu) ar fi un organism pompat prin mecanica formulei, o aventură a formulării (prin, s-o numesc, formula-sucită, trademark-ul lui M. Caragiale, unde toate cuvintele se potrivesc: „Cu timpul, verdele se întunecase, se ascunsese sub un înveliș de horbotă neagră și numai când au culcat-o în sicriu, au mai gătit-o, cu rochia de lastră nerămzie pe care o purtase ca mireasă” sau „Odată ajuns se întrecuse, luase văzul tutulor, îi uluise și-și făcuse, jugănar cumplit, dar cu mănuși, toate meandrele”). Din romanele polițiste, învățăm că, în (scurtele) pauze ale torturii (ici, formulei), victimei i se „cuvine” o bucurie. Fie, la sfârșitul penultimului capitol din „Craii…”, „Spovedanii”, ne este servită o butadă, un l’esprit de l’escalier, care, în nostalghia osoasă, asemenea statului la coadă, implantat în reflex (dacă se stă la coadă, înseamnă că se stă unde trebuie), ne poate aduce aminte de smeritul ’89: venind la Paris, în vremea lui Ludovic al XIV-lea, un bărbat este întemnițat la Bastilia și uitat acolo treizeci și cinci de ani; dovedindu-i-se în sfârșit nevinovăția, i se „redă” libertatea; nenorocit, întreabă: — Ce să mai fac cu libertatea? (Să v-o băgați în cur! — adiția mea).

„Craii de Curtea-Veche”, în culoarea-i temporală, a fost începută în 1910 și publicată sub control exigent în 1929 (imperiul blestemat al echilibrării formulei). Eh, după formulă și numai după formulă, aș fi corespondat asiduu cu Mateiu Caragiale și n-aș fi uitat să-l întreb, la modul criminal: — Ce-ți veni, Mateiu(u)le, să scrii? Onest, cum îl socotesc, ar fi putut avea un alt început al aceleiași povestiri: „Am fost Mateiu Caragiale. Acum trăiesc o viață diminuată. În lipsă de altceva, scriu”.

Comentarii

comentarii

Scroll to top