(despre relaţia dintre insomnie şi identitate)

„Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta“

Această replică – „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta“ – apare de mai multe ori pe parcursul romanului Fight Club al lui Chuck Palahniuk. Personajul principal al cărţii o rosteşte în legătură cu tot felul de lucruri ciudate pe care le povesteşte. De unde ştie cum se fabrică nitroglicerina? „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.“ De unde ştie cum se schimbă bobinele de proiecţie într-o sală de cinematograf? „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.“ De unde ştie că totul se dezintegrează? „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.“ De unde ştie cum se poate umple monitorul unui computer cu napalm sau benzină? „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.“ Meseria personajului principal este cu totul alta şi, în mod normal, n-ar avea de unde şti toate aceste lucruri. Dar el suferă de insomnie, de insomnie cronică. Şi ştie toate aceste lucruri pentru că Tyler ştie toate aceste lucruri. Dar cine este Tyler? Misterul se dezvăluie treptat. În carte, de la un punct încolo, lucrurile devin mult mai limpezi decît în ecranizarea cărţii (în regia lui David Fincher, cu Brad Pitt şi Edward Norton în rolurile principale.)

Atacul insomniei asupra individului

Insomnia nu este cel mai bun partener cu care îţi poţi dori să împarţi patul sau viaţa. Insomnia îţi poate provoca halucinaţii, psihoze, pierderea totală sau parţială a memoriei. Privarea de somn poate afecta creierul şi funcţiile cognitive. Un studiu din 2002 al University of California a arătat că privarea de somn creşte nivelul hormonilor stresului şi poate reduce regenerarea celulelor în creierul adulţilor. Relaţia dintre privarea de somn şi psihoze a fost documentată, în 2007, de un studiu al Harvard Medical School şi al University of California at Berkeley. Studiul a arătat că lipsa somnului afectează creierul, acesta nemaifiind capabil să aşeze un eveniment emoţional într-o perspectivă corectă şi să dea un răspuns controlat şi potrivit acelui eveniment. Aşadar, din perspectiva unei brain theory, atacul insomniei asupra creierului ar putea fi echivalentul unui atac asupra identităţii. Ce spune însă personajul principal din Fight Club despre insomnia cronică pe care o experimentează?

Trecuseră trei săptămîni şi nu închisesem un ochi. După trei săptămîni de nesomn, totul devine o experienţă extracorporală.

Aşa-i cînd suferi de insomnie. Totul e atît de îndepărtat – o copie a unei copii a unei copii.

Insomnia te distanţează de fiecare lucru. Nu poţi atinge nimic şi nimic nu te atinge.

Şi săptămîna asta insomnia a revenit. Insomnia, iar acum lumea întreagă se gîndeşte să se oprească din mers şi să se cace pe mormîntul meu.

Totuşi am insomnii şi nu-mi amintesc să fi dormit de vreo trei nopţi încoace.

N-am dormit de trei zile, dacă nu cumva dorm chiar acum.

Joia trecută n-am închis un ochi toată noaptea din cauza insomniei, tot întrebîndu-mă dacă sînt treaz sau dacă dorm.

Proiectul Mutilare vs. Proiectul Mutilarea Identităţii

Aşadar, cine este Tyler, cel de la care personajul principal din Fight Club ştie tot felul de lucruri? Şi nu doar că ştie, dar mai şi face tot felul de lucruri pe care le ştie de la Tyler. Preţ de vreo două sute de pagini, Tyler Durden pare să fie cel mai bun prieten al personajului principal. Împreună, cei doi înfiinţează reţeaua de Fight Club-uri în întreaga Americă şi pun în aplicare programul anarhist numit „Proiectul Mutilare“. Citit în cheia identităţii personale, acest program se poate foarte bine numi „Proiectul Mutilarea Identităţii“. Regizorul acestui proiect nu este Tyler Durden, ci insomnia. Insomnia este cea care îi mutilează identitatea personajului principal. Cine este, totuşi, Tyler Durden? Misterul ni se dezvăluie în cele din urmă. Momentul ridicării voalului este pregătit însă cu multă minuţiozitate. „Nu ştiu cînd lucra Tyler în toate nopţile alea cînd nu reuşeam să dorm“, ni se spune la pagina 29. „Uneori Tyler vorbeşte în locul meu. E din cauza mea“, ni se spune la pagina 61. „Tyler şi cu mine arătăm din ce în ce mai mult ca nişte gemeni identici“, ni se spune la pagina 139. „În acest moment nu ştiu dacă-l visez pe Tyler. Sau dacă eu sînt visul lui Tyler“, ni se spune la pagina 172. Deci, cine e Tyler? Aflăm răspunsul odată cu personajul principal al insomniei. Tyler era tocmai el, personajul principal. Două identităţi separate împărţind acelaşi corp. Iată cîteva fragmente din carte referitoare la patologia identităţii scindate:

– De fiecare dată cînd adormi, spune Tyler, o rup la fugă şi fac ceva violent, ceva dement, ceva complet nebunesc.

– Joia trecută, cînd ai adormit, am luat avionul spre Seattle să văd ce-i cu Fight Club-ul.

Amîndoi folosim acelaşi trup, dar nu în acelaşi timp.

Nu sîntem doi indivizi separaţi. Pe scurt, cînd tu eşti treaz, eşti stăpîn pe tine şi poţi să-ţi spui cum vrei, dar în secunda în care ai adormit eu preiau controlul şi tu devii Tyler Durden.

Ah, totul e un căcat. Un vis. Tyler e o proiecţie. O tulburare disociativă de personalitate. O pierdere patologică a identităţii. Tyler Durden e o halucinaţie de-a mea.

Tyler Durden e o personalitate separată, pe care eu am creat-o şi care acum ameninţă să preia controlul asupra vieţii mele reale.

Vreau să zic că adorm şi Tyler o rupe la fugă cu trupul meu şi cu faţa mea făcută zob ca să comită nu ştiu ce delict. Tyler şi cu mine împărţim acelaşi trup şi pînă acum n-am ştiut chestia asta.

Avem, prin urmare, de-a face cu o patologie a identităţii indusă de starea de insomnie.

Insomnia faţă cu teoriile identităţii personale

Modelul Tyler Durden poate fi pus în faţa diverselor teorii privind identitatea personală. Richard Swinburne (în Personal Identity: The Dualist Theory) ne reaminteşte că „cea mai naturală teorie a identităţii personale ar fi că identitatea personală este dată de identitatea corporală. P2 este aceeaşi persoană cu P1 dacă corpul lui P2 este acelaşi cu corpul lui P1“. Insomnia din modelul „Tyler Durden“ face inutilizabilă această teorie, oricît de naturală ar fi ea, şi asta deoarece noi ştim deja că avem de-a face cu două identităţi distincte care, întîmplător, îşi dispută acelaşi corp. Teoria creierului (brain theory) pentru identitatea personală pare, la o primă vedere, că ar avea ceva mai multe şanse să i se aplice modelului nostru: „P2 este aceeaşi persoană ca P1 dacă şi numai dacă P2 are acelaşi creier ca P1“. Personajul principal şi Tyler Durden folosesc, într-adevăr, acelaşi creier, dar îl folosesc pe rînd. Şi, folosindu-l pe rînd, ori fiecare foloseşte o altă stare a creierului, ori fiecare foloseşte o altă parte a creierului. Altfel, nu se explică identităţile absolut distincte ale personajelor modelului nostru.

Alternativa la teoria corporală a identităţii personale este teoria memorie-şi-caracter, care spune că identitatea personală este dată de continuitatea memoriei şi caracterului. Insomnia, după cum se poate înţelege din creionarea modelului nostru, dinamitează pur şi simplu această continuitate, aneantizînd-o. Absenţa continuităţii memoriei şi caracterului ne conduce la absenţa identităţii personale a subiectului care suferă de insomnie. Ne-am apropiat, astfel, de rivalitatea dintre Teoria Ego şi Teoria Bundle, expusă de Derek Parfit (în Divided Minds and the Nature of Persons).

Nu ştim cu exactitate, dar putem presupune că insomnia cronică poate aduce creierul într-o stare apropiată celei pe care o găsim în cazurile de split-brain. (Insomnia care, ca un Scissor Man, taie legăturile între cele două emisfere cerebrale, de ce nu?)

Ce-ar spune un teoretician Ego despre modelul „Tyler Durden“: că avem de-a face cu două persoane care împart acelaşi corp, că în orice moment avem doi subiecţi ai experienţei, două ego-uri diferite. Referitor la modelul „Tyler Durden, Teoria Ego este şi nu este aplicabilă: într-adevăr, ar fi corect că avem două persoane care împart acelaşi corp, pentru că tocmai asta se afirmă în interiorul acestui model. Nu este corect, în schimb, să se afirme că avem, în orice moment, doi subiecţi ai experienţei, deoarece am aflat deja că personajul principal şi Tyler Durden împart acelaşi corp, dar nu în acelaşi timp. Punctul de vedere al lui Parfit este punctul de vedere al unui teoretician Bundle: nu există două persoane care împart acelaşi corp, ci există, în orice moment, două stări de conştiinţă, respectiv o pereche de stări mentale. Parfit ar merge pînă într-acolo încît să spună despre modelul „Tyler Durden“ că nu avem de-a face cu nici o persoană, de fapt. Probabil că singura persoană căreia Parfit i-ar recunoaşte existenţa ar fi Insomnia însăşi.

Comentarii

comentarii