Ada-Kaleh × 3
Luiza Vasiliu, 17.02.2010, 18:39
Asortarea de azi va fi cam ca atunci când te-mbraci în trei nuanţe diferite de verde. Veţi vedea imediat de ce.
„Adio, Ada Kaleh”, în
Medgidia, oraşul de apoi de Cristian Teodorescu
Prima piesă a asortării e o piesă foarte scurtă – a doua povestire (sau al doilea capitol, depinde cum vreţi să-i spuneţi) din excelentul roman al lui Cristian Teodorescu, apărut la finalul anului trecut. Zic „excelent” măsurându-mi cuvintele cât se poate de riguros –
Medgidia esta una din cele mai bune cărţi de proză românească pe care le-am citit în ultimii ani. Alcătuită din peste o sută de scurte povestiri, clocotind de viaţă şi foşnind de personaje de care te lipeşti ca degetele de borcanul cu miere,
Medgidia te ia pe sus şi te duce în anii 40, într-o vreme
când istoria se grăbea cumplit să dea peste cap bunul mers al lucrurilor. În economia cărţii (pe care nu o veţi mai lăsa din mână, vă garantez), „Adio, Ada Kaleh” e prilej de-a prezenta cuplul în jurul căruia se vor înfăşura şi desfăşura firele narative ale romanului. Virginica, rămasă orfană, e luată de mătuşile ei pe insula Ada-Kaleh, unde i se dau „lecţii cum se conduce o gospodărie”. Tot mătuşile i-l prezintă pe Fănică, un tânăr „grăsuţ şi îngrijorător de negricios la faţă”, pe care Virginica, deşi nu-l place, o să-l ia de bărbat ca să scape de mătuşi. Numai că în ziua nunţii bacul se rupe şi mirii, ca să ajungă unul la altul, se întâlnesc la jumătatea drumului. Pe Dunăre. Virginica şi Fănică Theodorescu sunt bunicii lui Cristian Teodorescu. Nu vă spun mai mult şi sper c-o să citiţi
Medgidia de la prima până la ultima pagină, cuceriţi de farmecul realismului nu magic, ci doar aşa cum apare el în toate cărţile bune.
„Ada-Kaleh, Ada-Kaleh…”, de Mircea Cărtărescu, în
Lettre Internationale, nr. 71, toamnă 2009
A doua piesă e genul de favoare pe care un scriitor le-o face cititorilor săi din când în când. După un
Orbitor monumental, Cărtărescu dă un semn de viaţă literară, o proză scurtă în faţa căreia te înclini cu respiraţia tăiată. Apărută mai întâi într-un tablou din camera copilului de 9 ani, Ada-Kaleh invadează spaţiul intim al naratorului, îi regizează visele şi îi stărneşte curiozităţile. Deşi nimeni din cei cărora le cere lămuriri nu văzuse vreodată insula cu ochii lui, „toţi ştiau, Ada-Kaleh era-n ei ca un organ vital, ca un fel de pancreas imaginar sau chiar ca o inimă”. În 1970, insula, un paradis de deserturi turceşti şi sirop de trandafiri, e nivelată şi inundată, spre gloria eternă a hidrocentralei de la Porţile de Fier. Istoria ei e refăcută de narator din documente şi mărturii, imaginea închipuită prinde contur, până când relieful scufundat e acoperit de trupurile celor care-au încercat să fugă din România comunistă trecând Dunărea. Întâlnirea dintre cel fascinat şi obiectul fantasmelor sale are loc într-o noapte a anului 1998, în timpul unei plimbări cu barca pe noul lac de acumulare: dedesubt, Ada-Kaleh respiră printre peşti adormiţi şi întoarce către sufrafaţa apei un chip familiar. „Mi-am amintit atunci că adânc în creierul nostru există o zonă numită Insula. Că toţi avem o insulă scufundată în apele minţii, şi pe care-o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al fiinţei noastre. Că noi înşine şi lumea noastră suntem adânc scufundaţi, în apele timpului şi-ale memoriei universale, ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodată reală.” Daţi uitării încă înainte de a ne naşte, surpând străzile pe care păşim, ne întreţinem fantasmele existenţelor noastre cu ficţiuni asemeni acestei desăvârşite „Ada-Kaleh, Ada-Kaleh…”.
„Ada-Kaleh”, Aievea
Albumul „Cinema” e un cadou pe care formaţia Aievea l-a făcut la finalul lui 2009 fanilor săi. Adică l-a dat la descărcat
pe propriul site. Un electrojazz de cea mai bună calitate, făcut de muzicieni unul şi unul (Vlaicu Golcea şi Marta Hristea sunt doar doi dintre ei), cam asta puteţi găsi dacă ascultaţi „Cinema”. Plus o piesă care se cheamă „Ada-Kaleh” („Ce minunat a-nflorit/ Iubirea, floare de cais,/ Ada-Kaleh, Ada-Kaleh,/ Tu creşti iubirea mea din vis”). Din insula scufundată au mai rămas, scrie Cărtărescu în proza lui, „numai un cântec, „Ada-Kaleh, Ada-Kaleh”, compus de Eli Roman pe versuri de Grigoriu şi un roman, „Nopţi la Ada-Kaleh”de Romulus Dianu, uitate şi ele de mult.” Dacă romanul e într-adevăr uitat, melodia nu e: cei de la Aievea au prelucrat-o pe noul lor album, transformând-o într-o languroasă poveste de-amor, de ascultat în timp ce plimbaţi linguriţa printr-un şerbet dulceag, într-o după-masă mai caldă ca astea de-acum.
P.S. Data viitoare o să mai scurtez asortarea, să nu mai ajungă aşa de lungă.
. (Și nici nu mai am timp pentru că m-am băgat într-o prostie și acum încerc să văd dacă o abandonez sau continui.)
