Textele contemporane presupun un anumit tip de joc performativ – acţiuni filtrate mult mai puţin psihologic şi mult mai mult corporal – pentru care e nevoie de înţelegerea unui întreg sistem de gîndire teatrală. Deşi ar trebui să-i fie extrem de aproape, deoarece reprezintă o imagine a lumii pe care o locuieşte, textul contemporan îl dezarmează de foarte multe ori pe actorul român.

Învăţat să psihologizeze, să gîndească traseul personajului în funcţie de motivaţii complexe şi să caute pentru fiecare replică un nesfîrşit şir de determinări, actorul nu ştie de unde şi cum să apuce texte care au nevoie de o abordare frontală, de o directeţe brută, de un joc frust.

Un text cum este pool (no water) de Mark Ravenhill (montat de Alexandru Mihăescu la Teatrul German din Timişoara) are nevoie de o coporalizare totală a materialului dramaturgic şi de cît mai puţină reflecţie de tipul ’’de ce’’-urilor. Nu istoria replicii este cea care contează, ci saltul imediat în dinamica ei. Actorii trebuie să absoarbă fizic textul, nu să-l despice în calupuri de motivaţii. Acest tip de înţelegere corporală a textului dramatic presupunere o pregătire prealabilă a actorilor, ateliere de lucru pe piese care au o cu totul altă structură decît cele clasice. Un text de Rodrigo Garcia nu poate fi jucat ca un text de Cehov pentru că s-ar produce o inadecvare la demersul contemporan şi o permanentă frustrare. Pentru un joc adecvat e necesară, în primul rînd, cunoaşterea transformărilor esenţiale din cultura teatrală a ultimilor 30 de ani.

Comentarii

comentarii