Încă simt pământul între dinți, spunându-și lecția, cuminte, auzit doar de mine și de mandibulele mele, la fiecare mușcătură. La fiecare oră întreagă de somn în care strâng puternic din dinți, împiedicând carnea roșie a limbii să iasă printre buze, ca un melc nocturn, atârnând cu vârful spre dorință și cu rădăcina înfiptă adânc în gâtlej, în neputință.

A explodat totul, și nu eram în fața televizorului.

Ți-ai lăsat maieul pe marginea patului: o pată gălbuie. De la #portocale; n-a ieșit la spălat. Pereții s-au sfărâmat ca o pâine nereușită. Am văzut, în sfârșit, cum arăta vecinul din apartamentul de lângă noi care, odată mort, nu își mai putea aranja halatul mâncat de molii peste pulpele grase aruncate pe taburetul din fața televizorului. Se uita la televizor. Toți se uitau la televizor. Mai puțin eu, rămas cu ochii pe maieul tău alb, pătat de #portocale. N-a ieșit la spălat.

A explodat totul, și capul vânzătoarei de la butic.

Am primit o ilustrată. E de la părinți, de acum 41 de ani. Nu știu cum a ajuns în cutia poștală. Poate a găsit-o pe stradă cineva care a avut drum pe-aici. A trecut atâta timp și oamenii încă nu și-au pus uși la case. Îi poți vedea cum se spală, cum mănâncă, dorm, se bat, se iau în brațe sau privesc televizoarele sparte. Toată lumea se uită la televizor. Mai puțin eu, căutând maieul tău alb pe care pata gălbuie e tot mai maronie. Nu s-a mai mutat nimeni alături. Sunt, în schimb, două cuiburi de porumbei. Ți-ar fi plăcut, deși lasă peste tot excremente, inclusiv pe taburetul fostului vecin. N-a venit nimeni după el; nici nu mai avea cine. Am supraviețuit puțini. Cel mai probabil cei care nu ne-am uitat la televizor.

A explodat totul, inclusiv sutienul tău.

Mi-am imaginat cum ar fi fost să fiu lângă tine, să văd cum îți explodează sânii, ca două grenade. Cele mai frumoase arme mortale din lume. Dar n-am fost. Eram, în schimb, lângă maieul tău cu pată galbenă. Acum, după 40 de ani, nimic nu reintră în normal, deși mi-a rămas expresia asta în minte. Nu e muzică, nu sunt străzi, nu sunt orașe, nu sunt guverne, legi. Nu sunt mașini. Nu sunt televizoare. Nici #internet. Poștă. Lumea trece pe lângă poștă ca pe lângă cimitir. Sictir. Împăturesc maieul tău și-l bag în buzunar. Pământul încă-mi scrâșnește-ntre dinți. Mi-e dor de un fum de țigară. Vreau să pot muri făcând câțiva pași înapoi. Sau lateral.

A explodat totul, și un unchi din Constanța.

Probabil voi pleca în munți. Toată lumea a auzit că ar mai fi niște stâne pe-acolo. Am ucide pentru o bucată de caș. Pe fereastră se vede mașina mea, un Opel gri. Nici măcar nu am eliberat-o de moloz. Zace strâmbă, turtită, cu geamurile sparte. Înăuntru se mai pot auzi niște hohote de râs. Purtai o bluză roșie. Sânii tăi săreau când râdeai, apoi se pregăteau să explodeze. A fost o vară frumoasă.

Apoi a explodat totul.

Ți-ar fi plăcut porumbeii. Pământul își scrâșnește lecția.

foto ©Rareș Petrișor, Franța, 2012

Comentarii

comentarii