Prin anii 1960, Andrei Pandele s-a apucat de fotografie pentru că ochii lui nu s-au putut abţine să închidă ochii. Arhiva fotografică din perioada comunistă a arhitectului român pare să fie alcătuită din fotografii care nu trebuiau făcute, pentru că arătau ceea ce nu trebuia arătat. Ele există, la fel de tare cum, înainte de 1989, au existat îngrădiri electrificate ale intimităţii. Tehnica de apărare a lui A. Pandele seamănă cu cea a unui şahist: cele mai bune fotografii, mărturisea el în dialogul purtat cu Răzvan Ion, sunt cele pe care nu a apucat să le facă. Decenii la rând, A. Pandele va imortaliza „realismul social” al unui regim care a distrus, în primul rând, cadrul de viaţă.

Copil cu lăzi de sticle la Timişoara, 1975. Fotografie de Andrei Pandele.

Fie că vorbim de nişte pâini aşezate în braţele unui copil sau de un tablou cărat milităreşte pe-o stradă necunoscută, de fundaţia unei biserici schilodită între blocuri sau de-un coş de baschet din curtea unui liceu – depistăm, în documentele de-o raritate nebănuită ale lui A. Pandele, o afinitate pentru o geometrie matematică şi o geometrie umană. Punctum-ul fotografiilor lui este însăşi intersecţia dintre cifră şi puls, linie dreaptă şi cutremur. Tramvaiele care plesnesc de microbişti, cozile unduitoare de la autoservire par holograme distorsionate ale unor fractali forţaţi să respecte şi să cupleze la firesc condiţiile dictatoriale ale naturii (despre alterarea/mutilarea legilor naturale care a stat în ambiţiile regimurilor totalitare).

Ultima coadă la zahăr, 1982. Fotografie de Andrei Pandele.

În 1975, A. Pandele avea să-l întâlnească şi să-l însoţească pe Henri Cartier-Bresson în vizita sa în Republica lui Ceauşescu (în ce măsură fotografiile lui Bresson, în majoritatea lor făcute în zone rurale, sunt compromise şi umile sceptrului ceauşist rămâne de dezbătut cu alt prilej). Atât Pandele, cât şi Bresson sunt purtătorii a două frumoase mituri: despre Pandele se spune că nu a fost niciodată văzut fotografiind, iar despre Bresson se spune că nu-ţi dădeai seama niciodată când pune aparatul la ochi, de test, şi când fotografiază. Pandele continuă şi azi să regrete că nu l-a însoţit pe Bresson până la finalul sejurului său. Atunci, spune el, a presupus că nu avea curajul de a trânti uşa în nasul Securităţii. Preferând să rămână la statutul de observator „nemonitorizat”, Pandele şi-a permis să nu abandoneze microscopia banalului – astăzi, complet metamorfozat.

Campament la carne, 1982. Fotografie de Andrei Pandele.

Selecţia fotografiilor (în jur de 80) proiectate în timpul dialogului Realismul social critic sau rezistența imaginii, a fost făcută de Răzvan Ion şi a acoperit anii severi 1980 (cu aproximaţie 1982-1989), fotografiile alese fiind în totalitate alb-negru (Răzvan Ion, adept al criticii lui Barthes – pentru care fotografia color este o „fotografie vopsită”). În urma derulării acestui grupaj, am înghiţit pe nemestecate o Românie băltită, care a dat peste cap barometrul fericirii. Să ne întrebăm, cât de mare să fie nefericirea încât un pachet de unt să nască un zâmbet? Nimeni nu zâmbeşte şi nimeni nu stă în fotografiile lui Pandele. Mereu în picioare, ocupaţi, neatenţi la exterioare, waiting for the miracle to come.

Staţia de metrou Politehnica, 1986. Fotografie de Andrei Pandele.

Una dintre fotografii abunda de capete de muncitori. Ai fi crezut că revoluţia din 1989 era deja în toi. De fapt, acei „revoluţionari” aşteptau simultan tramvaiul.

——————

Dialogul Realismul social critic sau rezistența imaginii, dintre Răzvan Ion şi Andrei Pandele, a avut loc în data de 13 iunie 2013, la Pavilion, Centru pentru Artă şi Cultură Contemporană.

Comentarii

comentarii