Revendicându-şi numele din seria de desene animate She-Ra (în care se stipula că Crystal Castle is the source of all power), daţi în judecată de Madonna încă de la debutul Alice Practice 7”, pentru că pe copertă era înfăţişată regina pop cu ochiul stâng umflat de pumni, simpatizaţi de liderul The Cure, Robert Smith, Crystal Castles nu sunt sucul tău natural de portocale de la micul dejun, sunt, mai de grabă, vodka ta de la 5 dimineaţa, băută într-o drujbă de bar, în miros de urină umană şi animală. Ieşit afară din acest pasaj subteran, prezenţa divină a luminii civilizate aproape că nu se diferenţiază de dejecţia constrictoare a întunericului. Crystal Castles are bleak. Dacă eşti fetiţa sau băieţelul babiloniei, ăsta e locul tău de joacă, societatea ta secretă.

Preferinţele muzicale ale grupului Crystal Castles clarifică şi nu clarifică: de la VU şi Stooges la New Order şi Sonic Youth, de la Slayer şi Mayhem la Emperor şi Mutilation, ne confruntăm cu rituri diametral opuse care rezonează, şi asta ar trebui să ne mire, în planul artificialului. Se poate identifica în ce punct converg ante-amintiţii (rawness, anti-conformism ş.a.), dar nimeni nu va putea reconstrui particula nou-formată din care s-a multiplicat Crystal Castles (la fel cum nimeni nu va putea explica cum designerii black metal-ulului norvegian, Mayhem, au dat de cealaltă extremă) pentru că, dincolo de inventarieri, evidenţieri şi nuanţări, toate scările sunt aruncate odată ce Alice Glass şi Ethan Kath se desprind de regulile şi teoriile serializării sunetului. Muzica lor este, într-un fel, masonică, căci Crystal Castles introduc în inima ordinii haosul îmbrăcat în straiele unui matematician.

Experienţa exterioară ce derivă din Crystal Castles este foarte punk, violentă, foarte instabilă odată ce se intersectează cu experienţa interioară, claustrală. E ca şi când Satana ar fi electronizat, iar deficienţa lui de graţie ar fi pusă pe casetă. În timp ce Alice Glass, lead screamer, îţi performează Tell Me What To Swallow (piesă de la care pornise zvonul că Alice Glass ar fi fost abuzată sexual în copilărie de tatăl ei; şi sunt câteva indicii că ar fi aşa – unul din ele, numele primului grup în care a activat: Foetus Fatale), ea îşi fracturează picioarele, îşi arde gura cu apă tare. Epuizantele lor manifestări live aduc aminte de trăirea şi dedicaţia arătate de Joy Division, într-un bleak şi insolvabil Manchester. A, au venit opt oameni la concert? Îmi sparg dinţii pentru ăia opt oameni. Crystal Castles sunt genul de formaţie care se ia la bătaie cu corpul de securitate dacă calitatea acusticii le fute comportamentul haosului (a se vedea Sónar Festival).

Tema generală a Crystal Castles (III) este asuprirea, vulnerabilitatea. Printre formele de asuprire întâlnite în societătea de astăzi Alice Glass numeşte abuzul faţă de copii (!) şi împiedicarea dreptului la educaţie. Exemplele pe care le dă grăiesc durere: femeile reprezintă două treimi din populaţia analfabetă a lumii; 66% din statele lumii nu au o legislaţie care să reglementeze violenţa domestică exercitată asupra femeilor; în SUA, o femeie câştigă cu ~431 de dolari mai puţin pentru că nu este bărbat; două treimi din totalul lobotomiilor (operaţii pe subiecţi atinşi de anxietate paroxistică cronică, de obsesii grave, de stare de suferinţă morală permanentă, care au încercat de mai multe ori să se sinucidă) sunt efectuate asupra femeilor; doar 1% din cele peste 12 milioane de victime ale sclaviei sexuale sunt identificate (majoritar, victimele au vârste cuprinse între 12-14 ani).

Alice Glass, această Ioana D’Arc în converşi albi, făcuţi scrum, mărturisea în statement-ul de întâmpinare al Crystal Castles (III) că speranţa ei în umanitate nu poate fi mai joasă decât e acum. De altfel, lirica de pe (III) a fost influenţată cu deosebire de întâmplările traumatice ale apropiaţilor ei, pentru care, se resemnează Alice, nu va exista niciodată dreptate. Crystal Castles (III) este instrumentul lor de luptă împotriva abrutizării prin abrutizare, fiind cea dintâi operă CC cu implicaţii morale. Cu ceva ani în urmă, à propos de piesa Alice Practice, Ethan Kath spunea că în piesă apar înregistrate întocmai exerciţiile vocale ale lui Alice, ea neavând cunoştinţă de vreun recording process. Crystal Castles (III) a fost înregistrat asemănător, pe principiul lui first take, prima variantă fiind, în opinia lor, „cea mai curată expresie a unei idei”.

Crystal Castles revin şi mai neîndurători, după ce anul trecut au încasat Premiul John Peel pentru Inovaţie. Întrebată, într-un interviu MTV, cu cine şi-ar petrece timpul într-un parc de distracţii, Alice Glass a ales-o pe Helen Keller. Helen Keller este o scriitoare americană fără auz şi nevăzătoare. This is so bleak.

[N.B.: Fotografia originală de pe copertă este semnată de Samuel Aranda, câştigător al World Press Photo 2011, căruia s-a nimerit să-i iau un interviu la începutul anului. Interviul şi povestea fotografiei pot fi citite aici.]

Comentarii

comentarii