În zece ani, prin Dirty Projectors şi-au terfelit sufletul cam câte seminţii numărăm într-o familie aproximativă de penticostali. Una dintre ele apăsa pedala armeniană a originii şi se chema Deradoorian. Dar Swing Lo Magellan nu a luat-o şi pe ea în arcă. Simt că, şi aici, Dirty Projectors continuă să fie obsedaţi de armonii vocale şi să îl urască pe Frank Zappa, ţine-i, Doamne, în viaţă. Pentru că reprimă idoli şi produc, cum respiră, baterii AAA – Bitte Orca -, Björk nu a stat pe gânduri să facă cu ei schimb de segmente din instrumentul primar, împreună dând naştere lui Mount Wittenberg Orca, o creatură involuată a stării muzicale, în orice caz, de nerecomandat persoanelor care se tem de străluciri. Iniţierea (plural?) în câmpul vast al fărădelegilor a durat un an de zile şi a fost cuibărită în jurul unei nu-ştiu-cărei-case stranii din New York. Swing Lo Magellan nu ţine seama de unitatea universală, pentru că vede pentru prima dată înconjurătorul. După ce se spală pe dinţi, s-ar putea ca Swing Lo Magellan să se mai spele încă o dată pe dinţi; şi apoi să se întrebe, cu privirea în oglindă, should I die again? Gun Has No Trigger mi-a adus aminte că tata mă ducea de mic la poligonul de tragere să culeg gloanţe moarte. Deşi de la fereastra camerei mele văd unul dintre cei mai mari munţi din ţară, gloanţele nu mă făcuseră niciodată să mă gândesc la crimă sau la moarte. Nu ştiam că ele sunt un compus al simplităţii însăşi. Ţinându-le în mână, strâmbam din ochi. Tardiv, mi se va lua în calcul, de către propria conştiinţă, nemărginitul emoţional, care să anuleze toată această cenzură a percepţiilor. Când tata venea cu pistolul acasă, mi-l lăsa seara să mă joc, nu înainte de a scoate cartuşul cu şapte gloanţe. Atunci răgeam şi eu ca Daniel Longstreth, în alt timp şi în altă limbă: but the gun has no trigger. Swing Lo Magellan trimite şi la precondiţiile elementului salvator, întruchiparea cea mai fină a indefinitului. About to die mă teleportează mult în trecut, pe când aveam cinci ani şi era să mor de-a binelea. De-a lungul timpului mi-a fost dat să mor de n ori, însă cineva insistă să mă ţină pe baricade, cine ştie, poate pentru un rău mai tehnic. La cinci ani deci, într-o zi de vară, plănuisem, cu urme de satanism la încheieturi, să aştept să adoarmă tata şi să plece mama la serviciu. Eram atât de scund, că nu ajungeam nici măcar la încuietoarea de la uşă (cu lejeritate, reparasem acest deficit de înălţime cu un scaun). Am ieşit afară, iar în grădină, la rădăcina unui măr, era o hazna descoperită. M-am dus ca Narcis la marginea ei, şi am observat o scândură care plutea deasupra apei. Cu mintea de atunci, mă gândisem că, dacă o să mă urc pe scândură, voi pluti şi eu ca Magellan pe apele Andaluziei. N-am ezitat şi, când am pus piciorul pe scândură, m-am afundat în apele tulburi ale vidului, fără ca nimeni să mă poată salva. O crimă perfectă: nu aveam vecini, mama era la serviciu, tata dormea, iar eu nu ştiam să înot. Cum n-am murit? About to die este inversul unei profeţii: You reach out and into the absence and gasping / The vastness grabs you like an alien embrace. The vastness identificându-se în întâmplarea mea cu smocurile de iarbă dimprejurul apei, care se rupeau sub greutatea propriului corp, cu fiecare tentativă de ieşi de sub apă. Ura mea faţă de natură devine astfel evidentă, după vârsta de cinci ani. Swing Lo Magellan poate fi un album anti-abstractio, atât pentru compozitor, cât şi pentru ascultător. Piesele pulsează de indici şi scheme, algoritmi şi parametrii care să fie calculaţi pe baza datelor cu caracter personal. Swing Lo Magellan, aşa cum l-a creat Daniel Longstreth, împinge la asumarea riscului, „cu toată gloria şi căderea de presupus”. Adoptând o estetică sumeriană, Swing Lo Magellan privilegiază expoziţiunea limbajului, a morţii, a vieţii în general.

Comentarii

comentarii