Mai mult decât în fastul sau nefastul marilor idei, cred în însemnătatea marilor întâlniri, căci ele singure au potenţialul de a schimba radical cursul vieţii unui om (dar nu în sensul sociologic, bată-l vina, al formării lui Eu prin Celălalt, bleah). De cele mai multe ori, aici vorbim de o istorie a umbrelor, cu a sa lege universală: cineva se scufundă, iar altul învinge, sprijinit pe umerii celui scufundat. De cele mai multe ori, nu mai auzim decât de unul dintre cei doi protagonişti, pentru că existenţa celuilalt nu poate fi „contabilizată” (cum să măsori spiritul?). Unii chiar se ocupă cu crearea antimateriei, oricât de neverificabil poate fi asta. Alison Mosshart şi Jamie Hince s-au întâlnit în anul 2000, într-un hotel din Anglia, legaţi la ochi cu nesiguranţa zilei de mâine. Înhămaţi la două proiecte muzicale neizbutite, Discount şi Scarfo, se făcea că performau de capul lor în camere separate, dar poziţionate una deasupra celeilalte, astfel încât se puteau auzi unul pe celălalt. Ea a fost mai apoi hipnotizată de zgrunţurosul 4-track, pe care Jamie îl mânuia cu fruntea asudată, patru metri mai jos. Dacă această coincidenţă, această evenimenţialitate nu s-ar fi declanşat, poate că The Kills nu ar fi existat niciodată. La fel cum spunea şi Tarantino în jurul lui Inglourious Basterds, „dacă mama mea şi tatăl meu nu s-ar fi întâlnit, povestea, pusă pe alb, din Inglourious Basterds, nu ar fi putut fi spusă de nimeni altcineva”. Şi atunci, îţi suspenzi corpul, apeşi de rewind şi dai întâietate existenţei umane.

Să zicem că istoria The Kills a început odată cu tatuajul-stigmat de pe mâna lui Alison, simbolizând data primului concert The Kills, 14 februarie 2002. Parcursul lor decenar a însemnat, în linii transversale, o femeie punkistă, fără derapaje comportamentale, tunsă scurt, devenită, în câţiva ani, divinitate a Indiei muzicii noastre şi un adevărat icon în lumea modei; un bărbat proto-punkist, devenit, în câţiva ani, un chitarist-simbol şi soţ al celui mai faimos fotomodel din lume, Kate Moss; a însemnat şi cea mai intraductibilă expresie întâlnită, pull a u (când am încercat să aflu sensul lui pull a u, am apelat la cea mai expertă-n englezisme cunoştinţă, dar când i-am întins foaia scrisă sub ochi, cu ruga dintre ruguri de a-mi livra o traducere cât de cât, ea s-a holbat cu sprâncenele întoarse pe dos şi mi-a dat de înţeles că am comis o infracţiune etică; de parcă aş fi intenţionat să scriu pullă u; eh); cântece de dragoste care să te facă să conştientizezi că, în fapt, nu ai iubit niciodată cu adevărat; patru albume cu titluri şaizeciste şi nouăzeciste: Keep On Your Mean Side; No Wow; Midnight Boom; Blood Pressures; a însemnat mai ales nepăsare, încredere oarbă şi luni petrecute în izolare; a însemnat Fuck The People şi performance-uri inegalabile în sexualitate (ca senzualitate). În puţine şi sărăcăcioase cuvinte, The Kills a fost şi este manifestarea timpurie a viitoarei forme de sex: sexul resimţit fără contact sexual.

Aşa că mă întreb, de ce acest nume atât de aproximativ, care lesne poate fi încurcat cu The Thrills, The Shins, The Killers etc.? Atât cât am putut vedea de departe, The Kills nu s-a redus pur şi simplu doar la The Kills. Când mă gândesc la The Kills îmi vin instant în minte nopţile himerice ale lui Jack Kerouac, demonii-înlăuntru ai lui Dostoievski de pe Last Day of Magic, şarmul exclusivist al trainicei Vogue, plaja Redondo a lui Patti Smith, ecstasy-ul cu sutien negru al lui PJ Harvey, corecţiile lui Captain Beefheart, vocea gutunărită şi mahmureala lui Edie Sedgwick, masca albastră a lui Lou Reed, radiografia-soră a formaţiei Velvet Underground, milioanele de dolari ale lui Marilyn Monroe, sinuciderile şi poveştile de amor şi literatură din Hotelul Chelsea. Şi, poate, dedesubturile violente ale unui Cabaret Voltaire. Râsul fără ghilimele al lui Alison, când a respins un apel de pe un out-of-space Nokia 3650, chitara care a împins şi hrănit orgasmul în genunchi al lui Alison, în mijlocul unei scene japoneze, pielea de leopard de pe fundaluri sau vocea, mascată în cea a unui om de ştiinţă, a lui Jamie. Şi, peste toate, o prietenie între un bărbat şi o femeie care poate ţine piept tancurilor. Când împreună au pactizat în „singurătatea numerelor prime”, Alison Mosshart şi Jamie Hince au renunţat la propria identitate şi la proiectele de-o viaţă, practic, la tot. Ea îşi va spune de acum înainte VV, el îşi va spune de acum înainte Hotel. Şi astfel va începe oricând şi oriunde la vie nouvelle.

Cu ceva ani în urmă, îmi doream să cumpăr o maşină de scris doar cu intenţia de a le trimite o scrisoare. Cumva, maşina de scris nu mi-a parvenit nici până azi, iar scrisoare a rămas, în lipsă şi ca urmare, nescrisă. Era o vreme în care credeam că doar eu îi pot visa şi că eu fac parte dintre puţinii în faţa cărora au susţinut un concert în privat, just for the beauty fucking sake of it. Dar observ că mi-e din ce în ce mai greu să le mai ţin cronometrul şi să le spionez îmbolnăvirile de peste ocean. De acum încolo, The Kills vor face ca lucrurile să se întâmple mult prea repede pentru a mai încăpea într-un timp individual. „Aceste fotografii mă fac să-mi amintesc totul”, încheie Alison, cuvintele de introducere pentru albumul fotografic Dream & Drive. Până la urmă, vorbim de celebrarea şi documentarea fotografică a unei cariere de pus în enciclopedii, sub semnătura lui Kenneth Cappello, al cărui nume are forţa vizuală a unui câmp de maci cu o floarea-soarelui în mijloc.

foto © Kenneth Cappello

Comentarii

comentarii