De trei zile încerc să scriu ceva despre nimic. Nimicul nu implică nici măcar absenţa a ceva, de unde şi dificultatea luării lui de coarne. Nimicul exprimabil se manifestă arareori. Despre Zâna dracilor [jurnalul care îşi omoară cititorii] s-a scris nemeritat de puţin, cu toate că este un jurnal (?) care nu seamănă cu nici un alt jurnal din literatura noastră. Dan C. a vorbit despre această carte ca despre un jurnal-roman, însă devine evident că avem de-a face mai mult cu iluzia unui roman. Nouăzecista Rodica Draghincescu scrie literatură în trei limbi europene, corespondează cu Michel Houellebecq şi Europa Occidentală. Primind o bursă de creaţie la prestigioasa Akademie Schloss Solitude, Rodica Draghincescu se automotivează, de la începuturile sosirii sale în Stuttgart, ca şi când ar presimţi ceea ce va să vină: „Hai, nu te intimida, soro, capu’ sus! Ce dracu’, nu eşti nici agent al Securităţii, nici târfă, nici hoaţă, nici traficantă. Nu te înroşi. Nu lăsa privirea în jos, îmi zic, tu eşti acilea pentru o bursă de studii, eşti bună, eşti în regulă, curaj, gata, dă bice la (…)!“

Zâna dracilor materializează, cumva, imposibilitatea de a scrie, având la dispoziţie tot timpul din lume (1 an). Ajunsă aici, spaţiul mental al scriitoarei este redistribuit şi asediat încontinuu de activităţile hazardului şi cele ale unui cotidian impersonal. Rodica Draghincescu nu poate scrie. Alege însă să întreţină un jurnal de martor ocular. Birocraţia care o ia la raport, reparaţiile de la geamurile castelului, inundaţiile din cameră, îmbrăcate într-un umor negru, aduc efecte suplimentare de „nu se poate” în acest spectacol al încercărilor întretăiate. Telefonul sau „vorbitozaurul”, personaj atotprezent al acestui jurnal, este un rău necesar. Suplineşte o singurătate neproductivă, dar produce conversaţii interminabile (jurnalul transcrie pagini întregi), atunci când ţi-e lumea mai dragă, despre tampoane, obsesii sexuale, amor, bărbaţi şi Onan. Conversaţii care ajung să fie monoloage, scriitoarea deschizând robinetul partenerilor ei de discuţie şi lăsându-i să vorbească până când se ia apa sau curentul. Mai intervine, totuşi, câteodată, prin – „Aşa, şi?”, „Ascult”, „Aha”. Deşi abundă de oameni, jurnalul se scrie şi se citeşte cu mâinile singurătăţii.

Rămân deci la judecata că avem de-a face cu un jurnal cu semnul întrebării şi nu cu un jurnal-roman. Zâna dracilor este prea (intenţionat) destructurată pentru a se apropia de aparenţa unui roman (deşi în cele patru sute de pagini ale sale, există material pentru romane cât să nu poţi duce); în acelaşi timp, predomină mult prea mult latura obiectivă de adnotare a lucrurilor, pentru a putea fi un jurnal, în sensul clasic al cuvântului. Zâna dracilor culege pe alocuri termenii de construcţie ai Jurnalului extim, jurnal prin care Michel Tournier pleda pentru un jurnal al exteriorului, să zicem, un „jurnal obiectiv”. Atunci, e lesne de înţeles de ce Rodica Draghincescu şi-a subintitulat pe faţă Zâna dracilor, drept jurnalul care îşi omoară cititorii. De obicei, citim jurnale din dorinţa unor can-can-uri elevate, aş, unor bârfe, aşa, mai pentru academicieni. În fapt, e o problemă de stil: tot după coapse ne mişună nasul. Aici, însă, ne aşteaptă un jurnal al celorlaţi, un jurnal despre ploaie, despre „femeile din primele rânduri”, despre marţi, miercuri, joi, şi, mai ales, despre hipnotismul lui Schiller. Suck on that.

Rodica Draghincescu nu mai scrie nici un roman la „castelul plăcerilor”. În schimb, îşi măsoară sânii în oglindă, traduce piese de teatru, priveşte fotografii, are perioade de amiciţie cu Goethe şi visează „în patul broderiu al lui Schiller cleşti de tortură”. Jurnalul are trei părţi (disproporţionate), I. Poziţie de atac, II. şi cel mai impotent bărbat tot la sex se gândeşte şi III. Craniile lui Schiller (cele doar două pagini ale ultimei părţi anunţă un posibil eseu despre Schiller). Zâna dracilor poate fi o dilatare a acestui urlet telefonic: „mor în singurătatea asta masturbantă!” Când Rodica Draghincescu face o scurtă vizită în Timişoara, pentru a-şi vedea fiica aflată în plină adolescenţă, nu o aşteaptă nimeni la gară. Oare au uitat că vin?, se întreabă privind ţintă, cu bagajele în mâini. Zâna dracilor înfloreşte din această singurătate. Un jurnal deloc erotic, dar sexist, exact aşa cum nu ne-am aştepta. După [jurnalul care îşi omoară cititorii], Rodica Draghincescu devine una dintre femeile mele preferate.

Pe final, câteva fragmente care descriu tonul şi atmosfera scrisului la castel:

Dumneata eşti pornită, baţi câmpii, te lamentezi că te afli printre străini neprietenoşi, că nu ai cu cine ţine ochii închişi în intimitate, că alea, altele, celea, ăstea, fiindcă dumneavoastră, cucoanele, vă atârnaţi sufletul de halucinaţii şi melancolii prăpăstioase, apoi ziceţi că toate sunt deşertăciune, nefericire dureroasă, pierdere de timp şi, brusc, deveniţi ironice şi independente. Prea târziu, prea târziu, cinismul şi ironia le ai de la bun început sau nu le ai (şi atunci eşti femelă sau saltea, vorba unui amic priceput la sâniste).

——————–

Zâna dracilor [jurnalul care îşi omoară cititorii] a fost publicată la Editura EST, 2009.

Desenele sunt semnate de Maria Mikhaylova.

Comentarii

comentarii