Se dedică persoanei care mi-a distrus sufletul

În anul academic 2001-2002, George Steiner a fost invitat de Universitatea Harvard pentru a susține Prelegerile „Charles Eliot Norton” – mai apoi legate în volumul „Lessons of the Masters / Maeștri și discipoli”. Constanta condiției umane, relația Maestru-discipol, cusută de Steiner (nu-mi voi aminti toate firele), o voi înnoda spre sfârșit cu discursul lui Reger din romanul „Vechi maeștri” de Thomas Bernhard, subintitulat „Comedie”, roman pe care l-aș vedea ca o „pace în năruiri”, o expresie dintr-o poezie de Michaux, dacă îmi amintesc bine. Deși, în ansamblu, romanul – teribil de arid și repulsiv, încuviințează eșecul individului într-o lume indiferentă, pentru mine, Vechi maeștri este și „câinele care latră necunoscuții”, anume maeștrii de care vorbește George Steiner.

Așa cum necrofilia este o perversiune sexuală exclusiv masculină, tot așa este și imaginea Maestrului.

Maestrul – definit din piatră seacă, ar fi o ființă inspirată de o viziune și de o vocație ieșite din comun. Maestrul este conștient de amploarea și de misterul meseriei sale. Maestrul pătrunde, sfărâmă porți, poate face prăpăd, pentru a curăța apoi și a reconstrui. În fapt, „maestrul” este un învățător. Cuvântul ebraic „rabbi” (rabin) înseamnă pur și simplu „învățător”, dar ne amintește de o demnitate imemorială. Maestrul – interiorizând o chemare de a instrui, atinge centrul vital al unei ființe omenești. Maestrul „poate bea enorm de mult vin fără să se îmbete” (despre Socrate). Maestrul este, poate întâi și întâi, un seducător. Seducția Maestrului trece dincolo de capcanele dialecticii. Maestrul-seducător este un compus spiritual și carnal indefinibil. Discipolul îl dorește cu ardoare pe Maestru. Povestea lui Albiciade despre încercările sale de a face dragoste cu Socrate e de un umor nebun, autoironic și îndurerat, pe care nu-l putem parafraza. Putem întinde definiția maestrului la – maestrul este un „erotist”.

Erotismul, ascuns sau declarat, ca fantasmă sau ca act, se împletește strâns cu întreaga fenomenologie Maestru-discipol, deoarece predarea = persuasiune. Maestrul solicită atenție, acord și, în mod ideal, un dezacord cooperant. Procesul de seducție, voit sau accidental, intervine chiar și în demonstrarea unei teoreme matematice. Orice „pătrundere” în celălalt, prin persuasiune sau amenințare (frica este un dascăl redutabil), se învecinează cu eroticul și îl declanșează. Relația Maestru-discipol este încărcată de rivalitatea dintre discipoli. Fiecare arde de nerăbdare să devină favoritul Maestrului. Acolo unde marea bătălie se dă pentru a fi ales de Maestru și iubit de el, repudierea este insuportabilă. Platon a absentat la moartea lui Socrate, dar Platon, discipolul lui Socrate, i-a asigurat Maestrului imensitatea postumă. Trădarea și fidelitatea se împletesc strâns.

Discipolul are senzația că „discută nu cu un alt om, ci un un alt univers” (Pessoa), Maestrul este „vocea care nu poate fi redusă la tăcere” (Maupassant). Discipolii sunt împuterniciți să se roage pentru Maestrul lor, „…dar, dacă auziți zgomot, să nu veniți, pentru că nimic nu mă mai poate scăpa.” Prietenia lui Brod și Kafka a început în 1903. Brod vorbește de „întâlniri zilnice” care au avut loc până în ziua morții lui Kafka. Brod și Kafka se citeau mai ales unul pe celălalt. Ultimul roman al lui Brod, Mira, reia tema dublului victorios, a partenerului secret care-și distruge geamănul. „Am învățat unul de la celălalt.” Impactul lui Kafka asupra lui Brod poate fi semnificat prin anecdota pragheză care spune că Brod, ca să poată să încalce rugămintea lui Kafka de a-i arde manuscrisele, și-a pus pe foc propriile scrieri. Se spune că Brod „nu putea comite nici o nedreptate, nici măcar față de obiecte”. Brod, pe care nu îl citește nimeni, a trudit pentru a ne asigura modernitatea. Datorită lui Brod, „Litera K îmi aparține” (Kafka).

La moartea lui Husserl, Heidegger – discipolul lui Husserl (care i-a cedat, printre altele, și postul de la universitate, după ce s-a pensionat), a pretins că e „bolnav la pat”. Ființă și timp a fost dedicată lui Husserl, Maestrului deci, însă Heidegger i-a suprimat numele ulterior, păstrând niște mulțumiri sumbre într-o notă de subsol de la pagina 38. Husserl a fost profund dezamăgit de discipolul lui – pe care l-a iubit, convins de o „trădare filosofică” și personală a lui Heidegger. În 1928, Husserl scria despre Heidegger: „…pentru mine, personalitatea lui a devenit cu totul incomprehensibilă. Aproape un deceniu, mi-a fost cel mai apropiat prieten: incomprehensiunea exclude prietenia – această răsturnare a evaluării mele intelectuale și a relației mele cu persoana lui a fost una dintre cele mai crude lovituri ale destinului din viața mea. (…) a săpat la rădăcinile cele mai adânci ale ființei mele.” La 27 februarie 1925, Heidegger îi scrie Hannei Arendt: „Am fost lovit de demonic.” Heidegger este noul Maestru, îngenuncheat în fața iubirii ca pedeapsă. În anul morții lui Husserl, Maestrul îngropat de discipol, Heidegger îi mărturisește Hannei: „Te iubesc ca în prima zi.”

În lumea literelor anglo-americane, Henry James a fost singurul care a purtat titlul de „maestru al gândirii”.

Dar nu toți discipolii vor cunoaște înfrângerea. Remarca lui Wittgenstein despre Investigațiile filosofice – „Dacă aș putea, i-aș dedica această carte lui Dumnezeu” – este, dacă vreți, o denigrare a Maestrului.

Este Maestrul răspunzător de comportamentul discipolilor (etic, psihologic, juridic)? Dacă virtutea se poate preda, e de presupus că și viciul. Am specificat deja că erosul, sexualitatea declarată sau ascunsă colorează relațiile de putere dintre Maestru și discipol. Dorința de a fi pe placul Maestrului, de „a atrage asupra sa ochiul iubitor” este la fel de evidentă în Banchetul sau în „Cina cea de Taină” ca în orice seminar sau oră de consultație. „Dă-i drumul”, spune Maestrul, și „asasinatul necesar” este comis. Maestrul se străduie să anticipeze și să împiedice o lectură greșită, o interpretare abuzivă a doctrinelor lui. Maestrul ține în palmă materia fragilă și incendiară a posibilităților discipolilor lui. Maestrul cere să fie citit și recitit. Pe chipul Maestrului se citește „o blândă osteneală vesperală”. Arhetipul Maestrului este cel al unui înțelept care mai întâi se retrage și apoi coboară. Învățătura sa îi atrage discipoli, dar îi îndeamnă să-l părăsească. La sfârșit, un adevărat Maestru trebuie să rămână singur. Discipolatul autentic, așa cum credea și Wittgenstein, trebuie să se termine cu respingerea Maestrului. Pe lângă că-l vor părăsi pe Zarathustra, discipolii vor trebui să-l calomnieze și să-l renege până la a-l ucide. Maestrul devine uneori „însăși întruchiparea răului”.

Erosul și educația sunt inseparabile. Acest lucru era adevărat și înainte de Platon și este adevărat și după Heidegger. Modulațiile dorinței spirituale și sexuale, ale dominării și supunerii, jocul geloziei și al loialității sunt de o complexitate și de o fragilitate ce fac imposibilă o analiză precisă. Componentele sunt mai subtile decât genul, decât granițele dintre homo- și heterosexualitate, decât relațiile cu tinerii considerate îndeobște a fi licite sau prohibite. Maestrul este iubitul gelos de ceea ce ar putea să fie. Erosul intelectului, mai crud decât oricare altul, se poate transforma în poftă carnală. Poate declanșa un sadism care exploatează deopotrivă mental și fizic.

„Gata cu maeștri!” este unul dintre sloganurile ce înfloreau pe zidurile Sorbonei în mai 1968. Instituția Maestrului, vedem, este supusă greșelii, geloziei, orgoliului, falsității și trădării, inevitabil. Maestrul învață de la discipol și este modificat de această interrelație în cursul a ceea ce devine, la modul ideal, un proces de schimb. Dăruirea devine reciprocă, precum în labirinturile iubirii.

„Eu sunt cel mai mult eu când sunt tu”, cum spunea un vers de Paul Celan.

„Toate aceste tablouri atârnate aici pe pereți nu sunt altceva decât o artă de stat, cel puțin cea agățată aici, în galeria de pictură de la Kunsthistorisches Museum. Toate aceste tablouri atârnate aici pe pereți nu sunt altceva decât tablouri ale pictorilor statului. Pe placul artei de stat catolice, nimic altceva. Mereu doar figura, cum spune Reger, nu chipul. În general, doar fațada fără partea din dos, mereu numai minciuna și ipocrizia, fără realitate și adevăr. Toți acești pictori ipocriți ai statului, care au corespuns dorinței de a plăcea celor care le făceau comenzile, aici nici Rembrandt nu era o excepție, spune Reger. Priviți-l pe Velázquez, nimic decât artă de stat, pe Lotto, pe Giotto, mereu numai artă de stat, ca și acest odios stră- și prefascist de Dürer, care a țintuit natura pe pânză și a ucis-o, acest înfiorător Dürer, cum pune adeseori Reger, fiindcă într-adevăr îl urăște profund pe Dürer, pe acest artist al cizelării din Nürnberg. (…) Așa-zișii vechi maeștri au servit întotdeauna doar Statul sau Biserica, ceea ce-i totuna, spune mereu Reger, un împărat ori un papă, un duce ori un arhiepiscop. Așa cum așa-zisul om liber este o utopie, și așa-zisul artist liber a fost întotdeauna o utopie, o nebunie, spune Reger adesea. (…) Cel care atârnă aici pe perete nu-i nicicând acela pe care l-a pictat pictorul, spunea Reger ieri. Cel agățat pe perete nu este acela care a trăit, spunea el. (…) Pictorii n-au pictat ce ar fi trebuit să picteze, ci doar ce li s-a comandat sau le-a adus bani ori faimă, spunea el. Pictau mereu o lume simulată de ei dinăuntru înafară, de la care sperau bani și faimă, nu fiindcă voiau să fie pictori, ci fiindcă voiau să aibă bani ori faimă sau faimă și bani deopotrivă. (…) Calfe decoratoare ale religiei ipocrite a autorităților catolice europene, nu altceva sunt vechii maeștri, asta se vede în orice punct pe care l-au așternut fără jenă pe pânză acești artiști, dragă Atzbacher, spunea el. (…) Oamenii aceștia pictau doar pentru supraviețuire și pentru bani și pentru a ajunge în Cer și nu în Infern, de care se temeau cumplit toată viața lor, deși au fost minți foarte agere, dar caractere foarte slabe. (…) Nu-mi place nimic din ce au pictat și este expus aici, așa gândesc adesea, spunea el ieri, și totuși de zeci de ani nu renunț să-i studiez. Opera de artă cea mai însemnată și mai grandioasă până la urmă ne apasă greu mintea ca un bolovan uriaș de infamie și minciună, ca o bucată mult prea mare de carne în stomac. Suntem fascinați de o operă de artă și totuși până la urmă ea e ridicolă. (…) Feriți-vă să pătrundeți operele de artă, spunea el, o să le distrugeți pe toate și pe fiecare.”

Comentarii

comentarii