Spovedomatic

Undeva, în Moldova săracă dar mult-credincioasă, prin zona Bacău-Fărăoani. Comunitatea e romano-catolică, dar un preot greco-catolic merge să slujească acolo unde oamenii de pe sate veneau „de la ăl cu ţîţa-n gură pîn’la ăl cu barba sură”. În preajma Paştilor, cozi la spovadă, lungi şi grele. Părinţii îşi îndemnau copiii să spună repede ce au de spus, că popa n-are vreme şi trebuie să spovedească tot satul.
În încăperea de spovadă intră un copil hăbăuc şi răcneşte la foc automat: „Un bou şi doi draci!”. Preotul cască ochii şi-i răspunde scurt: „Un Tatăl Nostru şi două Născători!”. Copilul iese valvîrtej. Endgame.

Delicatese cu dedicaţie

Şi tot pe satele de acolo. Înainte de vizita preotului, gazda îi pregăteşte nişte mămăligă cu brînză, ca să-l servească. Unul dintre pruncii din bătătură îşi încurcă degeţelele prin mămăliga aburindă. Ca să prevină prăpădul, mamă-sa îi inhibă atacurile pofticioase cu formula standard pentru „nu-i voie”: „Pipi-caca, că mîncă popa!”

Îngerul păzitor coboară la prima

Bucureşti, în zona Unirii – Cocor – Călăraşilor. Părintele M., paroh la una din bisericile din zonă, un munte de om cu o coamă leonină şi o voce ca tunetul, urcă împreună cu diacul lui în tramvai. Înăuntru, cîţiva călători. Printre ei, o puştoaică de vreo 12-13 ani şi doi băieţi ceva mai mari. Tramvaiul se strecoară pe una din străduţele din spatele zonei Unirii. Puştii încep să o taloneze pe adolescentă, din ce în ce mai strîns şi mai agresiv. Părintele tace şi le dă pace, dar glumele celor doi se transformă în hărţuială. Preotul le atrage atenţia să stea în banca lor, însă hormonii şi obrăznicia băieţaşilor de cartier par imposibil de controlat.
Tramvaiul opreşte în staţie. M. le cere şmecheraşilor să coboare, dar e luat în rîs. Cînd uşile dau să se închidă şi tramvaiul să pornească, preotul îl ia de gît pe unul dintre mucoşi, îl ridică în aer şi îi dă drumul pur şi simplu afară, pe străduţa îngustă. Diacul îngheaţă şi-i şopteşte, cu o voce pierdută: „Părinte, dar dacă venea o maşină din spatele tramvaiului?” Preotul se uită la el lung şi liniştit, şi-i răspunde: „Da’ ce, el n-are înger păzitor?”

Adevăratele sacrificii. Terapia cu electoşocuri

Adela e o femeie matură şi inteligentă, foarte respectată în lumea farmaceutică şi medicală dintr-o urbe transilvană. N-are nici o tangenţă cu politica şi nici cu profiturile acesteia; dar încordarea teribilă de la recentele alegeri şi un sentiment ultimativ al pericolului au făcut-o să apeleze, în forul ei interior, la ajutorul divinităţii, pentru victoria candidatului care i se părea mai aproape de standardele democratice: „Am făcut cîteva promisiuni interioare, dar simţeam că e prea puţin. Şi atunci m-am gîndit la ceva puternic şi greu pentru mine”.
Într-un canon aproape veterotestamentar, Adela promite să renunţe la fumat, după mai bine de 20 de ani (aproape două pachete pe zi). „Din acel moment – povesteşte ea – am simţit că totul va fi bine. Am fost extraordinar de liniştită, în ciuda tuturor momentelor în care totul părea pierdut…”
Omul pentru care a votat Adela n-a pierdut. Ea n-a cîştigat nimic material (exceptînd economiile de 15 lei pe zi), ci doar senzaţia că respiră în continuare mai liber (la propriu şi la figurat).
Azi, totul poate părea deplasat, dar în urmă cu cîteva săptămîni, patimile oamenilor erau cu totul altele. Întrebarea (tulburătoare) este: pricep politicienii ceva din sentimentele puternice pe care le investesc oamenii în alegerile lor?

Virajul antropologic pe coada măturii

Început de 2010, într-un orăşel de munte. Azi îl aşteptăm pe preot cu crucea, să vină la sfinţirea casei înainte de Bobotează. Ieşim din cuibarul cald al casei şi descoperim că afară ninge ca-n poveşti, iar curtea şi aleile casei s-au umplut de zăpadă. Aşa că n-avem de ales. Luăm, împreună cu Ema, lopata şi mătura şi începem să curăţăm aleea principală, ca să nu ne alunece oaspeţii de seamă. E cam obositor, dar mişcarea face bine. Eu umplu lopeţile cu zăpadă şi le arunc în lateral, Ema vine după mine şi curăţă cu mătura pudra fină rămasă pe cale. Crop-crop, flip-flop, terminăm vreo 40 de metri de alee şi facem schimb de arme. Ema rămîne cu lopata în faţa porţii să dea zăpada de pe trotuar, eu mă întorc în sens invers pe alee şi încep să descriu arcuri de cerc cu măturoiul de nuiele: stînga-dreapta, dreapta-stînga.
Aici e aici, fiindcă în mine se produsese deja saltul calitativ şi se trezise altceva: simţul estetic!
Zăpada e curăţată, dar nu perfect. Ici-colo mai văd cîte un dop de zăpadă, un fir de iarbă smulsă şi amestecată cu pămînt noroios-rădăcinos, ori o porţiune de alee care nu luceşte. Măturoiul meu joacă acum rolul ştergătoarelor de parbriz, doar că face trotuarul lună.
Şi în timp ce îmi flexez omoplaţii, mă gândesc: poate aşa s-a întîmplat şi cu primii oameni. Şi-au asigurat nevoile vitale, au defrişat drumurile, au curăţat calea, apoi s-a trezit în ei nevoia de frumos şi de armonie. Au vrut ca pajiştea să arate impecabil, au vrut ca pereţii să fie netezi şi au început să taie, să cureţe şi să şlefuiască, cu aceleaşi unelte simple care le asiguraseră existenţa primară.
Şi uite-aşa, încă înainte să apară părintele cu crucea, virajul meu dinspre ontologia pură înspre căutarea frumosului se produsese deja; şi asta, cu ajutorul unei pelerine ponosite, care mă proteja de ninsoare şi al unui măturoi, care aşteptase măcar zece ani într-un colţ de şură, să joace rolul semnificantului în textura speculativă a unui postmodern de Dîmboviţa.

S-aveţi un an bun şi curat!

Comentarii

comentarii