Îl cunoaşteţi?

Între piesele scurte ale lui Ionesco, sceneta aceasta cu doar două personaje lipsite de „istorie” se află cel mai aproape de ceea ce s-ar numi o pură demonstraţie de virtuozitate. Cu o rară economie de mijloace, fără intrigă, cu doar câteva replici alcătuite din aproape aceleaşi câteva cuvinte, el reuşeşte să creeze aici o tensiune dramatică care nu slăbeşte nici o clipă. Alături de Guturaiul oniric şi de Nepoata-soţie, sceneta Îi cunoaşteţi? a cunoscut un destin aparte: jucată în 1953 la Théâtre de la Huchette în „Spectacolul Ionesco”, textul ei s-a pierdut; aşa se face că, pentru volumul din ediţia Plèiade (1990), doar subiectul i-a putut fi reconstituit din cronicile vremii. După moartea dramaturgului însă, manuscrisul ei, ca şi al celorlalte piese din spectacol, a fost găsit în arhiva lui Jacques Polieri, regizorul spectacolului, şi publicat în volumul Théâtre VIII la Gallimard în anul 2002.

PERSONAJELE: DOAMNA ŞI TÂNĂRUL.

O doamnă traversează scena de la un capăt la altul, urmată după câteva clipe de un tânăr.

TÂNĂRUL: Doamnă, doamnă, spuneţi-mi, doamnă, iertaţi-mă, doamnă, doamnă, doamnă!… Vă rog!
DOAMNA, care ieşea în culise la al treilea „doamnă” intră din nou în scenă: Ce doriţi, domnule?
TÂNĂRUL: Mii de scuze, doamnă. Desigur, desigur, nu se cade… Numai că trebuie, doamnă, mă înţelegeţi, trebuie neapărat să aflu… şi de ce… Să nu vă-nchipuiţi că am obiceiul să agăţ… pe… stradă… aşa, fără nici un motiv…
DOAMNA: Ce doriţi?
TÂNĂRUL: Să-mi răspundeţi la întrebare!
DOAMNA: Dacă nu-i o întrebare indiscretă!…
TÂNĂRUL: Vai, nu, nu, doamnă, nu, nu… vă asigur!… N-aveţi de ce să vă temeţi…
DOAMNA: N-am timp deloc, domnule.
TÂNĂRUL: Vai, iertaţi-mă, doamnă, iertaţi-mă, doamnă… Durează foarte puţin… o vorbă… doamnă, doar o vorbă… DOAMNA: Mă rog, despre ce-i vorba?
TÂNĂRUL: Ei bine, iată: îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Pe cine, domnule?
TÂNĂRUL: Eu vă întreb: îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Ce, domnule?
TÂNĂRUL: Răspundeţi, vă rog: îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Da’ pe cine, domnule? Ce, domnule?
TÂNĂRUL: Doamnă, vă implor: îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Domnule, vă bateţi joc!
TÂNĂRUL: Eu… vai, doamnă… Dac-aţi şti… cum vă puteţi închipui… (Izbucneşte în plâns.)
DOAMNA: Haideţi, domnule, veniţi-vă în fire… Şi fiţi mai clar! Ce vreţi de la mine?
TÂNĂRUL: Să-mi răspundeţi la întrebare.
DOAMNA: Ce întrebare?
TÂNĂRUL: Ştiţi, ştiţi foarte bine, doamnă.
DOAMNA: Care, domnule?
TÂNĂRUL: Îl cunoaşteţi, doamnă, o cunoaşteţi ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Domnule, săriţi peste cal! Nu suport să-şi bată cineva joc de mine în plină stradă!
TÂNĂRUL: Vai, doamnă!
DOAMNA: Gata cu gluma, domnule! Adio! Se agaţă în cădere de fusta doamnei; fusta se desface; doamna rămâne în jupon; totul se petrece de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
DOAMNA: Adio.

Se îndreaptă, în jupon, către ieşire.

TÂNĂRUL, întins pe podea, hohoteşte disperat: Îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Pe cine? Ce? (Dă să iasă.)
TÂNĂRUL, face un salt, o prinde, cade din nou, o ţine de picioare: Fie-vă milă, doamnă, milă. Sunt tânăr. N-am decât douăzeci de ani. Salvaţi-mă.
DOAMNA: Daţi-mi drumul, domnule!

Reuşeşte să-şi elibereze un picior, dar pantoful rămâne în mâna tânărului.
TÂNĂRUL: Doamnă, un pic de suflet, doamnă, îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Domnule, nu pot să răspund la întrebarea dumneavoastră.

Îşi trage şi celălalt picior.

TÂNĂRUL, se ridică din nou: Vai! Vai! Aah! Indiferenţa dumneavoastră mă ucide! O să mă aveţi pe conştiinţă!
DOAMNA: Fiţi rezonabil. Nu pot să vă răspund, n-am destule elemente… Recunoaşteţi că întrebarea dumneavoastră e imposibil de înţeles, e incompletă…
TÂNĂRUL: Nu. Nu recunosc, nu recunosc. Nu-i adevărat.
DOAMNA: Vai de mine, domnule!…
TÂNĂRUL: Ba da, doamnă. E-atât de simplu, ajunge să-mi spuneţi, pur şi simplu, dacă… cumva… dacă îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Nu vreau să am pe nimeni pe conştiinţă, numai că…
TÂNĂRUL: …Numai că eu nu sunt un câine, doamnă, câinii nu văd decât la douăzeci de metri, nu deosebesc decât albul şi negrul…
DOAMNA: Da, dar miros şi aud de la mare distanţă.
TÂNĂRUL: Prin urmare îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Ce idioţenie!

Îi întinde şi al doilea pantof, dă să plece.

TÂNĂRUL, îi ia pantoful, îl duce la gură, la nas: Minunat! Minunat! Ah! Ce parfum! Vă ador! Ah, doamnă!
DOAMNA, înduioşată: Vai, domnule!… Ştiţi ce, sunteţi într-adevăr foarte tânăr… vreau să fac ceva pentru dumneavoastră.
TÂNĂRUL, cu ardoare: Atunci răspundeţi: îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Domnule, mă scoateţi din sărite…
TÂNĂRUL: Din vina cui, doamnă?
DOAMNA: Cum din a cui?
TÂNĂRUL: Doamnă, îl cunoaşteţi?
DOAMNA, îşi scoate juponul: Iar!
TÂNĂRUL: O cunoaşteţi?
DOAMNA: Încetaţi, vă implor!

Îi aruncă tânărului juponul în cap, în chip firesc şi fără iritare.

TÂNĂRUL: Ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: Nu se mai poate, vă rog, credeţi-mă…
TÂNĂRUL: Doamnă, îl cunoaşteţi?
DOAMNA: Vreau să vă ajut… numai că nu ştiu despre cine vorbiţi…
TÂNĂRUL: Doamnă, doamnă, o cunoaşteţi?…
DOAMNA: Nu ştiu despre cine… nu ştiu despre cine… Îi aruncă tânărului poşeta, îşi descheie bluza.
TÂNĂRUL: Ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA: …despre cine vorbiţi!
TÂNĂRUL, devine tot mai băţos în timp ce doamna cedează tot mai mult: Doamnă, doamnă, îl cunoaşteţi?
DOAMNA: Ce pot să vă spun, scumpul meu prieten, ce pot să vă spun… zău… eu… eu…
TÂNĂRUL: Nu vă bateţi joc de mine. O cunoaşteţi?
DOAMNA: Aş vrea să ştiu şi eu… Staţi, staţi, scumpul meu prieten!… (Îi aruncă bluza, are toate hainele ei în braţe; ea rămâne în sutien şi chiloţi, iar pe cap cu o pălărie prinsă cu un ac şi cu voalul.) Vă implor, mai daţi-mi câteva amănunte ca să vă pot răspunde…
TÂNĂRUL, ferm şi demn: Atunci, doamnă, spuneţi-mi: îl cunoaşteţi?
DOAMNA: Pe cine să cunosc, iubitule, pe cine? Eu nu vreau să te cunosc decât pe tine! (Se aruncă de gâtul lui.) Ţi-am dat totul, nu-mi rămâne decât să mă dăruiesc pe mine!
TÂNĂRUL, dând-o la o parte: O cunoaşteţi?
DOAMNA, la picioarele tânărului: Să cunosc… să cunosc… pe cine să cunosc?
TÂNĂRUL: Ori nu-i cunoaşteţi?
DOAMNA, disperată, la pământ: Nu ştiu… nu pot… pe cine?… pe cine?… (Izbucneşte în hohote de plâns.)
TÂNĂRUL: Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? Cunoaşteţi?
DOAMNA: Pe cine? Pe cine să cunosc? Pe cine? Pe cine să cunosc? Pe cine? Pe cine să cunosc? Pe cine? Pe cine să cunosc?

TÂNĂRUL, ferm, dur, şi DOAMNA, la pâmânt sau în genunchi, disperată, în acelaşi timp: Îl cunoaşteţi? Pe cine? Pe cine să cunosc? O cunoaşteţi? Pe cine? Pe cine să cunosc? Ori nu-i cunoaşteţi? Pe cine? Pe cine să cunosc?

TÂNĂRUL, cântând: Ori nu-i cunoaşteţi? Nuuuu! Nuuuuuuuu! (Pleacă.)
DOAMNA, plânge şi cântă: Nu pleca, iubitule… Te iubesc…
TÂNĂRUL, cu hainele doamnei pe braţ, iese cântând: Cunoaşteţi… naşteţi… sau nu naşteţi… naşteţi… sau nu… sau nu naşteţi…
DOAMNA: Iubitule, spune-mi măcar numele lor, ţi-aş putea răspunde… numele… te rog…

Tânărul a ieşit.

DOAMNA: A plecat. Şi-n halul în care sunt… nu pot să mă duc nici măcar după el…


CORTINA

Note:

1. Mai sus aţi citit sceneta Îi cunoaşteţi? publicată în volumul E. Ionesco, Teatru IV: Teatru Scurt, Humanitas.
2. Paragraful de introducere este compus din extrase din notele lui Vlad Zografi şi Vlad Russo, traducătorii întregii serii de teatru/Ionesco, publicată la Humanitas în unsprezece volume.
3. Seria Ionesco/teatru este una dintre cele mai frumoase bijuterii bibliofile din istoria României, mai mult de atât nu se poate. Traducere, design de copertă, format, conţinut etc. -, suprem.
4. Imaginea reprezintă un detaliu din coperta volumul E. Ionesco, Teatru II: Jacques. Viitorul e în ouă. Scaunele.

Comentarii

comentarii

Scroll to top