I.

Având dezvoltate capacităţi bune de orânduire, serile sunt eficiente, dar mai ales ambivalente. Vestite pentru linişte, dar şi zgomot, pentru afecţiune, dar şi violenţă, pentru obscurare, dar şi dezvelire. Hitchcock m-a lămurit că o zi care promite începe prin: „Bună seara”. Soarele, atâta timp cât nu ameţeşte, este inoportun; trebuie să profiţi (e o poruncă) de suferinţele curente ca şi când ele ar alcătui o garderobă, alegându-ţi atent de pe umeraşe „elementele crimei”. Într-un fel, Hitchcock îndeamnă să privim suferinţa cu instincte de şacali. Ea nu trebuie arătată, ocrotită, gingăşită, ci decimată în termenii rentabilităţii. Suferinţa celorlalţi este o mină de diamant, la fel de neajutorată ca persoana deţinătoare de chei.

II.

Aici nu mai e de mult cetatea Anei. Arhitecţii noştri s-au mutat, şi bine au făcut, în Dubai. De când se tot bat în creiere artificiale, mă gândesc că arhitecții vor fi primii afectați de noile transformări biologice ale speciei homo sapiens sapiens. Mă rog, lucrurile cu potenţial sunt fie coincidenţe, fie revelaţii. Notă: coincidenţele şi revelaţiile sunt foarte rare (vezi Psycho). Celelalte lucruri, exterioare coincidenţelor sau revelaţiilor, sunt falimente tardive sau, în multe din cazuri, falimente intempestive. Trebuie să scapi rapid de ideea „suflet” şi de puterea de „a da viaţă”. Nu le posezi.

III.

Sunt sigur că Hitchcock l-ar fi înjunghiat pe Maiorescu pe Calea Victoriei, dar atât cât să nu moară. Hitchcock s-a bucurat de acest dar timpuriu: a realizat că important e să știi când să spui „aici”, „acolo” ş.a. La Hitchcock, forma era poziţionată foarte sus faţă de fond, asta pentru că avea habar cum să domesticească capricioasa formă. Pentru Hitch, fondul nu era rege. Fondul trebuia să fie acolo, doar să fie acolo, că, dacă n-ar fi fost, oamenii s-ar fi prins. Fondul fără formă este mort, nu invers. Este ceea ce a demonstrat secolul XXI. Maiorescu era depășit de vreme, înainte de vreme.

IV.

Odată început lucrul, trebuie să-ţi iei angajamentul că vei risca totul pentru a-l duce la bun sfârşit, iar „totul” include propriul confort (unde practic intră „un alt tot”, să-l numim). Altfel, cel mult, vei fi trecut într-o monografie a satului în care ai trăit. Pentru că ăsta e punctul în care majoritatea dezertează sau ridică steguleţul alb. Cum să-ţi dereglezi programul de somn din pricina unui cuvânt nepotrivit? De dragul de a spune lucrurilor pe nume? Hitchcock rămâne reprezentativ pentru lupta dintre vechi maeştri şi noi maeştri. A demonstrat sieşi şi ochiului plasat în gura lumii că astfel de distanţări devin necorespunzătoare, atâta timp cât moartea nu ţi-a venit de hac. Cel de-al patruzecelea film al lui Hitchcock nu-i întărea numele de mijloc de vechi maestru, ci îl reafirma drept nou maestru.

V.

Cioran a scris mulţumitor și îndestulător despre obsesii. Nu are rost să insistăm. Doar atât: ca orice mare autor, Hitch avea obsesii mari. Dacă Dalí era obsedat de furnici, Hitch era obsedat de orăşeni, de tot felul de ascunzişuri şi condici întreţinute de psihopaţi şi de alcool. Închei apologia obsesiei prin următorul avertisment: cel care nu va fi obsedat de o chestie, „chestia” pe care o va produce va fi ca o oglindă în întuneric.

VI.

Ca şi-n cazul lui Godard, Hitchcock se încredea în maturitatea femeilor şi în frumuseţea lor – de care, să fim siguri, a depins frecvenţa crimelor în filmele celor doi autori (până la urmă, aşa s-a născut genul poliţist). Sunt femei pentru care ai ucide (women to die for) sau, la fel de bine, femei ucise, pentru că în lipsa lor şi în imposibilitatea recuperării prezenţei lor eticii unui bărbat îi sar arcuşurile. Hitchcock, din nou, a realizat (se pare că ăsta a fost verbul preferat al lui Hitch) că femeile ţin mai mult de iluzii şi la iluzii. El nu s-a aşteptat, în pofida legilor unei realităţi non-iluzorii după care-i funcţiona procesorul, ca o femeie să-i refuze ce avea el mai greu de oferit: sclipire universală. Pentru Hitchcock, cea mai mare dezamăgire a fost natura materială (fiinţe cu picioarele pe pământ) şi sacrificială (de destin) a femeilor.

VII.

Păstrează-ţi braţele deschise pentru Trădare. Pentru Ură. Pentru Ignoranţă. Ele vor face parte din codul vieţii tale. Dacă eşti atent, Hitchcock te învaţă, printre altele, şi că suferinţa va fi la fel. O suferinţă care te-a doborât arată un reglaj prost, respectiv un management prost. Cu toate acestea, Hitch nu a uitat niciodată că miracolul se celebrează în văzul lumii. Faptul că ne-a dat liber să-i înregistrăm miracolul şi să vedem că este plural dovedește curaj.

VIII.

Când lucrezi cu o masă de oameni, nu strică să urli la ei, asta îi face să lucreze mai natural. O stare de mobilizare generală te mobilizează şi pe tine. Nu cred că Hitchcock ar fi fost un bun scriitor, deşi mulţi s-ar feri să afirme asta, având în vedere cât de bun orator era. Eu n-am de ce să mă feresc. Lui Hitchcock nu i-ar fi ieşit o carieră scriitoricească pentru că ştia să urle prea bine la oameni. În vreme ce un Hitchcock-regizor ştia foarte exact ce aşteptări avea de la o femeie vârâtă într-un duş, un Hitchcock-scriitor ar fi avut mari probleme în privinţa concreteţii scenelor şi a trăirilor (de) expus(e). Dacă vrei o antiteză perfectă, iat-o: scriitor-regizor. Preferabil e ca scriitorii să nu citească nimic, nici măcar Biblia. Bacteria se dezvoltă singură – dacă are ceva de spus/malformat. Regizorii, ei se descurcă cu mijloacele lor proprii.

IX.

O certitudine: moartea nu ne va lua prin surprindere. Când te apropii de sfârșit, faci lucruri surprinzătoare, necunoscute sau demult uitate. Vei scrie o poezie și te vei arunca în Sena, pentru că limita de dincolo e de netrecut. Vei inventa pliculeţul de zahăr dreptunghic și te vei sinucide pentru că băutorii de cafea nu îl rup din mijloc, ci de la capete. Poate vei declanșa, din nevoi fiziologice, un război regional și vei face, pentru prima dată, pact cu armata germană. Ceva non-caracteristic, non-posibil, ca să mai inventăm pe ultimii 99 de metri termeni demonstrativi. În istoria personală, există un caz, al bunicului, pe care Hitchcock nu l-ar fi ratat: într-o dimineaţă, bunicul meu, de o vârstă aproximativă de 70 de ani, intră în bucătărie. Pentru prima dată în 50 de ani se întreabă, ce-ar fi să-mi fac o cafea? Câteva ore mai târziu, bunicul face atac cerebral, paralizează în proporţie de 90% și este dus de urgenţă la spital. Înţeleseserăm cu toţii sfatul medicilor: ar fi bine să-l duceţi acasă. Cafeaua morţii, aleasă și comandată din meniul zilei. Moartea nu l-a luat oricum, ci chiar printr-o grotească politeţe. El știa. De aceea cred că Hitchcock tratează cu o foarte mare lejeritate moartea în filmele lui, pentru că personajele lui acţionează în cunoștinţă de cauză: plănuiesc să ucidă sau bănuiesc că vor fi ucise. Iubirea devine o consecinţă a morţii și viceversa. A plănui și a bănui se comportă deja ca un amortizor al creierului.

—————

Imagini (c) The Chronicle

Comentarii

comentarii