Femeile trebuie să iasă de sub permanenta victimizare

Dacă reacțiile în urma acuzațiilor aduse lui Harvey Weinstein au confirmat un lucru, altul decât faptul bine știut că ființele umane sunt coruptibile și că uneori vor încerca să profite de poziția lor de superioritate, acela ar fi obsesia feminismului în legătură cu bărbații puternici.

Când Björk l-a acuzat pe regizorul danez Lars von Trier de hărțuire sexuală în timpul filmărilor Dancer in the Dark, Peter Aalbæk, producătorul lui von Trier, confruntat cu aceste incriminări, a respins afirmațiile cântăreței, susținând că, dacă e cineva de tras la răspundere pentru niște hărțuiri, acel cineva e chiar ea, care, după Aalbæk, făcea pe șefa cu cei doi. Răspunsul online la perspectiva masculină în care Björk era înfățișată ca o femeie dominantă a fost dat sub forma unei contestări mânioase: declarația lui Aalbæk a fost considerată intolerabilă și, în mintea femeilor, nu încăpea îndoială că într-adevăr von Trier, bărbatul, a fost cel care a deținut puterea – de care a abuzat împotriva unei femei. Nu se știe în mod public natura precisă a faptelor petrecute atunci, dar indiferent ce s-a întâmplat, refuzul de a accepta posibilitatea ca o femeie puternică să abuzeze de un bărbat este simptomatic feminismului contemporan din Occident.

Majoritatea femeilor angajate activ în acest curent și, cu siguranță, majoritatea femeilor care au participat la recenta campanie #MeToo nu ar putea recunoaște o femeie puternică și superioară nici dacă ar sta în fața lor; nu ar putea, pentru că ele nu se uită după figuri feminine de necucerit, ci numai după exemple ale puterii exploatatoare masculine. Cel puțin un motiv care stă în spatele acestei „priviri”, unul destul de logic, este bizuirea pe ticălosul masculin pentru raționalizarea și validarea poziției la care aceste femei aspiră, în așa fel fel încât ele să evite să dea piept cu cea mai presantă problemă a femeilor privilegiate, atunci când se discută despre lipsa egalității dintre sexe: anume, propriile lor probleme legate de dependență.

Femeile privilegiate și pline de resurse, care conduc și modelează feminismul astăzi, nu se pot împăca cu gândul că ele ar putea fi ticăloasele. Ele continuă să prefere puritatea morală în locul puterii. Nu numai că aceste femei deturnează și distorsionează dezbaterea, exploatând adevărate probleme de inegalitate dintre sexe în josul și la periferia societății, pentru a-și îmbunătăți propria lor poziție, deja privilegiată, în clasa de mijloc. Ele arestează cu forța femeile în postura moral ireproșabilă, dar extrem de restrictivă, de dependență pe care istoria și narațiunile istoriei le-au oferit-o: rolul de victimă. Ceea ce confiscă femeile care nu încetează să-și asume poziția de victimă cu o râvnă uluitoare și fără nici o fărâmă de conștientizare de sine analitică este problema că nimeni nu poate deveni o ființă umană completă sau un cetățean deplin – egal celorlalți cetățeni nu doar în teorie, ci și în practică – fără să părăsească poziția de victimă pentru a-și asuma puterea personală.

Cauza pentru care aceasta constituie o supărare pentru multe femei este raționamentul că asumarea puterii implică, inevitabil, un comportament imoral din când în când și, de extremă importanță, să preiei responsabilitatea și să-ți recunoști deschis comportamentul imoral, de ocazie. Lupta pentru egalitate a condus femeile, natural, într-un punct în care ele și-au dat seama că egalitatea totală vine fără drept de apel și împreună cu responsabilitatea totală, etică și morală, pentru propriul caracter uman imperfect, precum și pentru stadiul deplorabil al lumii. Și în cazul multor femei, reacția este de negare și încercare de a-și apăra poziția de victimă de o puritate morală printr-o fixație intensificată asupra ticălosului masculin.

Că unii – probabil mulți – dintre bărbații preciși care au fost învinuiți public în campaniile #MeToo și #NameThem, ca urmare a acuzațiilor aduse lui Weinstein, abuzează într-adevăr de pozițiile lor de putere, într-o manieră discriminatorie, este extrem de posibil. Acestor indivizi, firește, ar trebui să li se intenteze un proces. Dar într-o cameră de judecată – nu puși la stâlpul infamiei din social media. Natura reacțiilor online – inițiativele #NameHim, scandalos de iresponsabile etic; stereotipizarea regresivă și egalizarea agățatului pe stradă și crăcănatului în metrou cu violul în campania #MeToo; eclipsarea completă a puterii feminine (puterea femeilor reducându-se la mărturisirea despre crimă, despre victima-ca-martor, și nu, cum ar veni, despre puterea propriu-zisă) – trădează, evident, altceva. Aici nu se vorbește despre dorința pentru dreptate sau despre dreptul fundamentat pentru egalitate. Isteria și lipsa de rațiune a reacțiilor sunt revelatoare pentru obsesia față de puterea masculină. Ele ar trebui să ducă imediat la o introspecție atentă, nu la întărirea și acceptarea mai departe a concepției că femeile (care sunt, de fapt, ființe umane normale, nu niște creaturi delicate, aparte – deși feminismul de azi trece cu vederea această realitate) au nevoie de o protecție specială, sau a concepției că bărbații sunt niște prădători de o natură diavolească.

Dar nu s-a întâmplat așa.

În mod incredibil, în culmea egalității de gen din societățile occidentale, femeile continuă în schimb să reproducă activ întocmai modelul pe care, în alte contexte, ele îl mimează – ca o cale de a-și valida comportamentul: să se lupte, insistând cu încăpățânare și îngroșând opoziția dintre criminal (bărbat) și victimă (femeie). De bună voie și cu ardoare, majoritatea femeilor angajate astăzi în curentul feminist se retrag în poziția de victimă albă-ca-zăpada. Victimizarea nu este doar un rol bine cunoscut și, evident, confortabil. Victimizarea nu a fost niciodată mai vânată și mai fetișizată decât în această epocă a falsului puritanism. Victimizarea garantează putere despovărată de obligații, autorizându-l pe posesor să influențeze agenda dezbaterii culturale și politice și să primească un tratament preferențial, în același timp absolvindu-l de orice responsabilitate. Victimizarea le oferă femeilor un statut moral superior. Le elimină puterea individuală și riscurile inerente ale puterii individuale: compromisul moral, conștiința încărcată și responsabilitatea pentru problemele stringente din zilele noastre.

Partea proastă, pe care feminismul pare să o ignore cu vehemență, e că victimizarea e inseparabilă de neproductivitate și e extrem de liniștitoare. Acesta este efectul ineluctabil și infirm al extinderii victimizării de la o denumire judiciară, într-o situație clar demarcată, la o formă de identitate permanentă sau o condiție cronică. Atunci când continuă să păcălească responsabilitatea primară pentru problemele și conflictele pe care le au cu bărbații, feministele continuă să le aloce bărbaților puterea și superioritatea pe care ei au dobândit-o istoric, neglijând propria lor posibilitate de a deține puterea.

Deși bărbații și femeile, formal vorbind, au parte de aceleași drepturi și oportunități în majoritatea societăților occidentale din prezent, încă nu se poate vorbi despre o egalitate deplină între sexe. Unul dintre cele mai mari obstacole în realizarea unei egalități depline între bărbați și femei este dependența feminină de ticălosul și tiranul masculin și refuzul de a duce povara unei responsabilități grele, care descinde din această recunoaștere. Firește, recunoașterea victimei și a autorului crimei este crucială și se impune ca prim pas în orice proces de eliberare; dar după asta urmează un proces de eliberare anume din poziția de victimizare, care presupune nu doar responsabilitatea autorului crimei, ci și a victimelor înseși.

Când o societate a atins un anumit nivel de egalitate formală, depinde de femei dacă ele vor să renunțe la discursul despre inocență și, ca ființe umane cu defecte, din cap până în picioare, să înceapă să ia parte la discursul comun al societății; să fie responsabile de consecințele propriului lor comportament agresiv, vânătoarea online de vrăjitoare, umilirea în public, deturnarea și distorsionarea dezbaterii despre inegalitatea dintre sexe și reproducerea stereotipului femeii slabe. O astfel de responsabilitate partajată este o măsură capitală pentru a accede la un loc în care noi, ca societate, putem începe să proiectăm novatoare și constructive viziuni pentru un viitor la care trebuie să lucrăm de urgență. Cine știe, poate chiar vom afla că e un adevăr în declarația „Viitorul este feminin”.

_________________

Semnat de Mette Leonard, cercetătoare literară și critic.

Articolul a fost publicat inițial în The Spectator. Versiunea originală poate fi citită aici.

Versiunea în limba română este publicată pe The Chronicle cu acordul autoarei, iar traducerea ne aparține.

În fotografie, Mette Leonard / © Thomas Altheimer.

Comentarii

comentarii

Scroll to top